Plansul din parc

 

Azi ma gandesc la locul acela din parcul Cancicov unde am vrut sa imi plang plansul in dimineata asta. Nu am gasit nici o banca goala. Pe toate erau suflete intrupate sau invizibile care faceau acelasi lucru: plangeau! Mi-am infranat necazul meu si am inceput sa fiu atenta in jur . M-am cutremurat de cata durere plutea in parc ! Unii isi plangeau soarta, altii iubirile neimplinite, altii saracia, altii bolile grave sau incurabile. Unii isi plangeau mortii, altii nenoro-cul.

M-am straduit sa aud cuvintele care pareau o litanie la inceput, apoi s-au desfacut unul cate unul venind in intampi-narea mea. Mi-e dor, unde am ajuns, ce sa fac acum, cu cine sa vorbesc, nu ma iubeste, am ramas singur, ma doare operatia, nu am bani, voi muri, copiii mei, banca, neputinta, imi e ciuda, cum sa ma razbun , unde sa fug, nu mai pot, am obosit, unde am ajuns, si daca plec ceva fi, cine sunt… Valuri de cuvinte navaleau din ce in ce mai mari peste mine. Am vrut sa ma feresc, sa fug din calea lor. Imi intrau in ochi , in urechi, in gura. Mi se infingeau ca niste sageti in carne, ajungeau pana la suflet. Usturator! Atata durere si tristete! Nici un gand despre bucurie, fericire, multumire! Oameni buni ce-i cu voi ? – am strigat plina de amaraciune. Nu ma auzea nimeni! Nu puteam sa ajut , asa ca mi-am luat plansul meu in buzunar si l-am adus inapoi acasa. Am tras jaluzele, am incuiat usa si m-am asezat intr-un colt al camerei cu genunchii la gura, asteptand. Asteptandu-ma!


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

A fi inspirat

Înscrieți-vă pentru oferte exclusive si acces instant la cele mai recente articole ale noastre.

Aceste informații vor fi NICIODATĂ partajate sau vândute unei terțe părți.