NORIEL – fragmente de roman

1456514_476683519110820_261863109_nMOTTO : si asta o să treacă, aşa cum trec toate…

Nu am încredere în bărbaţi, mi-a spus. Eram sigur că este una din nenumăratele ei glume pe care adesea le trimitea la adresa noastră. De unde să fi ştiut că în numai câteva vorbe reuşise să sintetizeze o durere mută, care îi marcase viaţa pentru totdeauna. De multe ori o acuzasem cu brutalitate că este hipersuspiciosă şi asta nu face bine într-o relaţie. Ah, cât urăşte şi astăzi cuvântul relaţie! Oare de ce am fost atât de neatent la inflexiunile vocii ei, poate aş fi realizat cât de mult avea nevoie să-i fiu aproape. Se clătina şi eu nu am avut ochi să-i văd tulburarea şi spaima,…nevoia de un sprijin real, nu de complezenţă. Da, sunt tulburat şi îmi revin greu din toată această întâmplare. Umblu pe străzi de aiurea, fără să am un ţel precis. Ştiu doar că vreau să retrăiesc totul, poate că voi reuşi să mă iert în cele din urmă. Dacă nu mă voi împăca cu mine, nu mă voi împăca nici cu ea. Şi ar fi prea mult. Greu de trăit cu o astfel de povară. Ea? Ea nu a fost supărată niciodată pe mine şi nici nu acceptă să înţeleagă că de fapt, principalul vinovat am fost eu. Pe mine m-a exclus de la bun început. Işi face şi acum reproşuri pentru nefericirea altora, dar nefericirea ei nu o vede ca fiind provocată în mod cert de cei cărora li s-a dedicat şi pe care i-a iubit cu atâta pasiune. Dar eu, eu care o ştiam şi-i ştiam caracterul şi modul de a gândi, oare unde am fost? Cum de am fost atât de laş să o las singură, să parcurgă acea perioadă de coşmar? Simt cum mă frig lacrimile în dosul pleoapelor. Cât aş vrea să pot plânge… De ce? De neputinţă.

Ma trage ata sa pun din nou in miscare toate fluidele din mine pentru a reancepe aventura scrisului – mi-a spus privind ganditoare intr-un loc numai de ea stiut. Stiu ce sa va intampla, a continuat. Ma voi arunca efectiv in oceanul de ganduri si voi incerca sa navighez pana voi da cu ochii de acea limba de pamant pe care o astept cu nerabdare sa ma imbat cu privelistea si linistea de acolo. Cred ca asta este principalul motiv pentru care vreau sa scriu din nou: sa ma vindec si sa-mi gasesc linistea. O spovedanie nu m-ar ajuta. Sunt atat de multe de povestit incat i-ar trece vremea bietului parinte care ar avea curajul sa se incarce cu cugetul meu. E mai bine asa. Munca mea va fi iertarea pacatelor, nu asa se zice? Simteam ca devine malitioasa si asta imi trezi toti senzorii. Se uita cu ochii mari la mine si spuse : ce pedeapsa mai mare e sa nu poti sa te eliberezi? Sa trebuiasca sa tii in tine, sa duci cu tine, noapte si zi, totul. Acum pare ca a venit momentul in care sa inceapa alt chin: chinul scrisului. Sa scot la lumina ceea ce s-a grefat pe fiecare celula, pe fiecare picatura de sange, pe fiecare gand. Faptele mele si faptele altora, care au trecut prin mine. Mi-au apartinut sau mi-au fost date.Nu va fi usor sa ma daruiesc hartiei. Doi colegi aveau in birou un afis: des murs ont des oreilles. Oare hartia are urechi? Fireste. Totul se aude. Nu am avut teama niciodata de ceea ce se aude. Mi-a fost teama de interpretari. Daca informatia ajunge la tinta neprelucrata, in forma bruta, mai ai o sansa sa te poti apara; daca primeste cate o codita, sau o interpretare noua, se distorsioneaza si greu mai poti reface traseul pentru a o peria din nou si a-i da forma initiala, adica cea reala. Dar tu stii cum e cu informatiile, ce vorbesc eu aici! Surase ironic. Am adunat atatea in mine despre femeia asta incat am sentimentul ca toti stiu ca despre ea voi scrie. Nu mi s-a parut firesc pana acum sa spun ceva in legatura cu ea, dar iata ca a venit momentul sa ma eliberez si in acelasi timp sa o eliberez. Sa-i las loc, sa iasa din mine, sa zburde, sa alerge cu tropot pe campiile verzi. Sa respire. A uitat sa se bucure, sa rada, sa traiasca. A uitat ca exista inca. Nu mai pot sa o vad cu zambet fantomatic, cu ochi tristi, trecandu-si suferintele peste grumazul zilei care vine. Cine ma poate judeca? Cine va avea curajul sa o judece? Cine o va face sa arunce cartea pe foc si sa-si bea in liniste mai departe ceasca cu otrava din care se hraneste, crezand ca e Dumnezeu.

O vad aproape zilnic. Se mai intampla ca din cand in cand sa fiu plecat sau ea dispare pentru o zi, doua, dar si atunci, har Domnului ca exista aceasta minune/stres care se numeste mobil. Ne auzim si stim unul de altul. De fapt, nu asta e important. Stiu pe unde este si ii aud vocea. Inseamna mult. Are un dar special e a intra in tot felul de necazuri. Parca e un magnet. Cred ca are ceva dramatic in amprenta ei astrala. Dar sper ca nu pentru mult timp, desi, dupa toti anii acestia… si Doamne, multi s-au mai adunat. Trec cu viteza, dar cu cata incarcatura si cata durere! O sun si cand ii spun: “ce faci frumusete?”, incepe sa rada, mereu amuzata de tonul meu. Mi-e drag sa-i aud vocea si mai ales rasul. Rade atat de frumos! Din tot sufletul. O simt atunci ca absoarbe ca un burete toata bucuria lumii. E lihnita dupa veselie si mai-mai ca uneori as face-o mica, numai cat sa-mi incapa intr-un pumn sa o ascund sub umar. Sa o pitesc de toate relele care le primeste dar si de cele pe care si le face cu mana ei, cu buna stiinta. Ea rade si spune: “am veleitati de kamikadze!”. Si chiar are dreptate. Cand ne-am intalnit eram asa de emotionat ca voi face cunostinta cu una din femeile care aveau in oras o aura mai speciala. Era cunoscuta ca si acum de multa lume. Am prins mana ei, calda si mica, in palma mea transpirata si am simtit ca vibreaza. Era un zambet toata si ii radeau ochii de culoarea levanticai. N-am mai vazut o asa nuanta! Cand se infurie par metalici si arunca scantei. Dar atunci era calma si emana atata tinerete si buna dispozitie incat greu as fi putut sa-mi dau cu parerea despre varsta. De fapt si acum, daca nu stii cati ani are, greu poti sa o ghicesti. Uneori are doua cute adanci intre sprincene, semn ca este foarte ingandurata, incordata sau suparata. Dar cand ii bubuie cate o trasnaie da capul pe spate si rade ca un copil. Poti sa fii suparat de moarte ca tot reuseste sa-ti smulga un zambet. La randul ei, oricat de suparata ar fi, e imposibil sa nu faca o gluma, chiar daca uneori e cinica si rea. Dar de cele mai multe ori este rea si acida cu ea. Nu se sfieste sa-si arunce in spate poveri si sa se autoculpabilizeze, chiar daca esti tentat sa crezi ca cerseste o negare din partea ta. Asa e ea. Ai zice ca e foarte conservatoare si plina de prejudecati. Gresit. E un spirit descatusat care umbla liber si in vazul tuturor face si spune ceea ce simte. Traieste la lumina lui Dumnezeu.

Am plecat devreme. Asteptandu-l in statie am avut vreme sa ma gandesc la toti oamenii care la acea ora dormeau. De jur imprejurul meu blocurile cu pleoapele acoperite. Doar neonul strazii si luminile de la magazine imi tineau companie. O trupa de caini au trecut semet pe langa mine, traversand strada, atenti la masini.Ce interesant ar fi sa se puna si locuri de trecere pentru caini. E o generatie noua. Au habar de bolozii din metal alunecator pe roti si stiu sa se fereasca sau asteapta cuminti pana cand e “verde”. Aveam treaba astazi si un fior imi trecea din cand in cand pe coloana. Trebuia sa primesc acea “tidula” cum ii spune ea, pentru a-mi incepe poate o noua viata, poate un alt episod din trairea mea, din trecerea mea pe pamant. Nu stiu ce ma facea sa nu am acel sentiment de claritate. Aveam peste cateva ore sa mi dau seama ca intuitia e o mare desteapta. Daca nu doarme te anunta la timp. Am plecat la drum. Masina toarce ca un motan pufos fericit ca are tot ce-i trebuie. Ma uitam la barbatul inca foarte tanar de langa mine. Oboseala ii incercanase ochii. Oare cat a putut sa doarma? Putin. Ne-am intalnit doi pesti intr-un acvariu cu forma aerodinamica. E unul din modelele de care ea este efectiv indragostita. Cine ar fi crezut ca poate sa-ti vorbeasca despre marca Wolksvagen cu atata pasiune! Noi, cei doi nascuti in zodia Pestilor eram in mediul nostru, ne simteam bine, asa ca nestingherita discutia a curs un timp de la sine. Acum stiu ca ea avea dreptate cand imi spunea ca se teme de tacerile lui. Spune multe prin tacere si in acelasi timp suferinta lui daca ar avea curajul sa se desparta de suflet s-ar inalta catre cer intr-un strigat plin de durere. Am vorbit la un moment dat si despre ea. Toate receptaculele, toti senzorii, toata armata din mine era prezenta si-l scana cu atentia vanatorului de mare clasa care asteapta sa-i pice in bataia pustii trofeul cel mare. Si parca cineva acolo sus a tinut cu mine. A inceput sa vorbeasca. Mi-a tresaltat inima de bucurie. De cand te-astept i-am spus in gand. Hai, desfa baierele pungii si scoate tot. Pune aici la neica in palma tot, sa pot face curatenie in casa din tine! Stiu ca l-am urat un timp. Atunci cand o vedeam cum sufera si se prabuseste. Nu puteam sa o inteleg. O femeie care atunci cand simtea ca nu merge ceva, spunea pa si gata; povestea se termina, de cele mai multe ori intr-o relatie amicala, fara galagie. De data asta era altceva. Si este cu adevarat altceva. Ceva se va intampla. Se vor schimba unul pe altul si se vor modela reciproc, in asa fel incat armonia se va aseza intre ei. Nu se poate altfel. Fiind un personaj atipic, e firesc sa fie atipica si relatia dintre ei. In timp ce vorbeste constat uimit ca atipic este si el. Nu ma mai poate mira nimic de acum. Judecatori? Hm. Cu carul! Sa fie sanatosi. Si sa fiu si eu sanatos ca mi-a dat Dumnezeu minte sa vad si sa simt realitatea. Se vor mai infrunta dar dincolo de tot ceea ce numim noi normalitate, cred ca intre ei exista un altfel de normalitate. Subtila si indefinibila. Si e mult mai puternica decat tot ceea ce stiu eu.Simt ca in curand se va asterne linistea si pacea peste ei si apele se vor calma, alegandu-si un drum calm, pentru cat va avea viata timpul numarat pe raboj. Mult sau putin, ei vor invata sa cunoasca fericirea si sa lupte unul pentru altul. Sunt impresionat si nu am cum sa nu recunosc. In urma poate cu cateva luni as fi fost in stare sa-l iau de gat si sa ma razboiesc cu el. Sa-l determin sa dispara din viata ei pentru totdeauna.Ca am fost martor la suferinta ei e una, dar ca eram revoltat pe neputinta ei, pe orbirea ei, pe nefirescul situatiei, era alta.Si asa este: o situatie nefireasca, nefireasca pentru cei ce nu pot intelege… Si cat de multi sunt din pacate… Daca va face face la situatia asta? Da, cu o singura conditie: sa simta iubirea. Par cuvinte de doi lei, dar ascund in fond o mare aventura. Aventura invatarii iubirii. Sa iubeasca, sa daruiasca iubirea si in acelasi timp sa invete sa o primeasca. Nu oricine are acces la astfel de intalnire. Desigur poate fi un esec de proportii, cu urmari dezastruase, sau o victorie a vointei, a fortei de cunoastere, a intuitiei. Acum ma uit in urma si gandesc ca suntem datori existentei.

Imi spune: stii ce am facut? I-am scris. Uite, gaseseti un fisier unde este scrisoarea. Citeste-o. Am citit-o cu teama celui care cu maini nepricepute rasfoieste un ierbar. Mi-ar fi fost necaz sa strivesc vreo planta pusa cu atata grija intre foi ingalbenite. Dar tentatia de a citi era mai mare decat teama. Accesez fisierul si cand termin realizez ca nu sunt in stare sa rostesc nici un cuvant. Cum as putea?! O privesc. Sta cu spatele la mine. Prin geamul de la bucatarie vad cum curge zapada din cer. Nedefinita si infinita. Parca e un golan. Cu mainile afundate in buzunarele pantalonilor de trening, care falfie acum pe ea, cu umerii usor aplecati, tunsa de toti banii, o simt inclestata si adancita in ganduri si imagini numai de ea stiute. Barbatul sa fie pentru ea o problema majora care sa-i fi dat peste cap viata, sau efectiv intrase intr-o perioada in care poate tacerea era un alt mod de vindecare? Mauna inseamna tacere in indiana. Nu stiu cat si-a insusit filozofia yoghina, dar stiu ca o are pe a ei, puternica si aproape fara fisuri. Cand va tasni din strafundurile sufletului precum lava unui vulcan, nu stiu cum va rezista calculatorul la viteza cu care va scrie. Se apropie. Se apropie momentul. Ii simt dogoarea si calmul ei aparent spune multe. S-o ajute Dumnezeu, atat mai pot spune in mintea mea. Ii spun ca trebuie sa plec. Zambeste si spune: pai ca intotdeauna am sta de vorba pana ne-am plictisit! Era ironica: nu vorbisem de loc. Poate avea ceva sa-mi spuna? Am cercetat in ochii care erau intunecati. Iar ascundeau tristete. Oare unde mai incapeau atatea evenimente petrecute aproape zilnic, de luni de zile? Ce se intamplase oare cu existenta ei? De cand ramasese singura realizase multe dar si cata oboseala, suparare si amaraciune… Am inchis usa lasand in urma-mi o femeie puternica pentru care a invata smerenia si umilinta in fata lui Dumnezeu conta mai mult decat absolut orice. Chiar si iubirea fata de un barbat o privea ca pe o lectie. Si ea incepuse sa o invete. Stiam ca nu se va mai poticni si nu se va mai lasa acoperita de indoieli. Era cu siguranta pe Cale. Dincolo de tristete zarisem stralucirea sufletului incarcat cu bucuria infinita a Marii Iubiri.


2 thoughts on “NORIEL – fragmente de roman”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

A fi inspirat

Înscrieți-vă pentru oferte exclusive si acces instant la cele mai recente articole ale noastre.

Aceste informații vor fi NICIODATĂ partajate sau vândute unei terțe părți.