Invitatul de azi: CRISTI CIORCILA

10432119_842946572432870_7348838225497293030_nSuntem oglinda partenerului nostru

Chipul şi asemănarea ta se reflectă prin chipul şi asemănarea mea. Tu te reflectezi în mine, iar eu mă reflectez în tine. În ochii tăi se oglindeşte sufletul meu, prin ochii mei se oglindeşte sufletul tău. Pentru că noi suntem de fapt, reflecţia celui cu care trăim, a partenerului nostru. Iar dacă nu avem un partener, suntem reflecţia celui de lângă noi: un copil, o mamă, un tată, frate, soră sau pur şi simplu, un prieten.

Universul echilibrează mereu principiul masculin şi pe cel feminin, acolo unde este prea mult yin într-unul, se compensează cu mai mult yang în celălat. De aceea contrariile de cele mai multe ori se atrag. Şi vezi câte o femeie foarte stilată şi fină care trăieşte cu un partener al cărui caracter pare mai din topor şi te întrebi ce au în comun aceşti oameni de stau împreună. Sau vezi câte un bărbat melancolico-visător care trăieşte cu o femeie extrem de vulcanică şi aprigă, de te întrebi cum de pot trăi aceşti oameni total diferiţi sub acelaşi acoperiş.

Dincolo de aparenţe, partenerul nostru este cel care ne pune cel mai bine în valoare structura noastră temperamentală. De obicei, unul are mai multă energie ca celălalt. Cel cu energie mai multă însă, se răneşte de multe ori datorită temperamentului său vulcanic şi alege mai mult din instinct. El nu are timp să gândească şi să se răzgândească. El are de făcut mereu câte ceva. Iar contemplarea şi observarea nu îi stau în fire. Se precipită încoace şi încolo, vorbeşte într-una chiar dacă nu spune nimic, mai calcă şi peste sufletele altora cu bocancii săi foarte pasionali, merge tot înainte, dar de multe ori se opreşte cu capul în gardul lipsei sale de raţionament. E ca un vulcan a cărui lavă fierbe şi tot fierbe până dă în clocot. De multe ori, li se tot repetă aceeaşi şi aceeaşi lecţie, dar ce folos dacă ei nu au deloc răbdare să se privească pe ei înşişi? Ce folos dacă nu se pot opri din „a face” pentru a intra măcar puţin în „a fi”?

Însă aici, cel care echilibrează balanţa este cel de lângă tine. Dacă femeia este foarte temperamentală, partenerul de lângă ea s-ar putea să fie unul foarte raţional. Ea are nevoie de raţiunea lui, pentru că uneori se lasă dusă de val şi riscă să se scufunde în oceanul pasiunilor trecătoare. Însă bărbatul mai gânditor din fire, are şi el nevoie de pasiunea ei, căci altfel s-ar ofili de prea mult gândit. Aşadar ea îl scoate pe el din pasivitatea lui, iar el îi domoleşte ei temperamentul care de multe ori o trădează. Dar situaţia poate fi şi invers. O femeie mai pasivă are ea acum nevoie de un bărbat mai impulsiv. Rolul ei este să îi domolească acestuia fiara pătimaşă din el, iar rolul lui este să îi ofere ei energia de care are ea nevoie pentru a ieşi din resemnare. Şi astfel se echilibrează cumva această balanţă care ne ajută să trăim unul cu altul, chiar dacă suntem atât de diferiţi.

De fapt aceste cupluri cu parteneri oarecum aflaţi la poluri opuse, au viaţa cea mai lungă, pentru că relaţia este trasă înainte efectiv, când de unul, când de celălalt. Şi ceva tot creşte acolo, chiar dacă aparent nu se vede. Însă ei ştiu ce îi uneşte chiar inconştient, spiritele lor au nevoie să se îndemne reciproc şi să se susţină unul prin altul. De o parte iubirea, de cealaltă raţiunea. De o parte afecţiunea, de cealaltă discernământul. De o parte pasiunea, de cealaltă echilibrul. Dar nimeni nu rămâne doar într-o singură parte. Adeseori oscilăm şi ne schimbăm rolurile între noi. Eu devin vulcanic în timp ce tu mă potoleşti, alteori tu devii mai precipitată, iar eu te potolesc. Aici constă farmecul unei relaţii pentru că putem oricând schimba aceste roluri dacă suntem deschişi şi nu ne pierdem entuziasmul în acest joc al vieţii.

Însă fără comunicare nimic din ce am descris mai sus nu se potriveşte. Relaţia nu poate spori fără comunicare, iar partenerii devin ca doi străini. Însă şi doi străini o pot lua de la capăt şi se pot iar redescoperi unul pe altul. De obicei oamenii se despart atunci când răcela dintre ei devine insuportabilă şi nu-şi mai găsesc menirea de a sta împreună. Şi atunci se despart, divorţează, fug. Însă majoritatea pleacă în spinare cu un sac plin de resentimente. Şi ori de câte ori vor avea ocazia, vor împroşca cu noroi în fostul partener de viaţă. Ei vor nepărat să rămână în picioare şi să îi vadă lumea ca fiind infailibili, fără pată. Dar cum îl poţi împroşca pe cel cu care ai împărţit acelaşi acoperiş, aceeaşi masă, acelaşi pat, aceleaşi bucurii şi greutăţi? Nu ai avut oare nici un moment frumos cu el care să fie demn de consemnat? De ce le spui pe acelea şi pe acestea le laşi deoparte? Poate ar fi cazul ca mai degrabă să îi mulţumeşti şi lui dar şi ţie pentru faptul că ai trecut prin viaţă alături de el, chiar dacă a fost doar pentru un timp. Când apare despărţirea, e clar că unul măcar şi-a încheiat lecţia, a învăţat-o şi a decis să meargă mai departe cu altcineva, pentru că cu cel de dinainte simţea că nu mai poate ajunge nicăieri. E o aşa mare dramă aici, e nevoie neapărat de plânsete, vaiete, bocete şi vinovaţi?

Universul lucrează mereu în favoarea şi nu în detrimentul nostru. Iar căile lui sunt extrem de subtile şi cert e că acest univers divin ne surprinde prin căile pe care ni le aşterne în faţa noastră. Şi el ne îndeamnă să păşim pe ele chiar dacă e ceva nou acolo şi nu ne simţim în largul nostru. Dar ce înseamnă să fii în largul tău? Să trăieşti viaţa mereu pe pilot automat, mereu făcând aceleaşi lucruri, mereu aceeaşi cale de urmat? Asta de fapt e definiţia suferinţei: a trăi viaţa pe pilot automat! De aceea uneori, chiar şi într-o relaţie fiind, întâlnim poate o persoană la un moment dat de care ne îndrăgostim fulgerător. Şi asta se întâmplă tot spre folosul nostru. Căci atunci când tu te ofileşti puţin câte puţin pe dinăuntru şi relaţia implicit se ofileşte până ce nu mai rămâne nimic decât reproşuri, jigniri şi mulţi nervi. Şi tu ca om ai astfel nevoie de o nouă trăire euforică ca să îţi revii cumva din opacitatea în care te-ai închis. Şi nu mai regăseşti nimic care să îţi refacă vitalitatea prin cel sau cea cu care trăieşti. E ca şi cum te-ai sinucide lăuntric şi plângi la capătul unui mort, care a devenit între timp relaţia ta. Şi atunci poate apărea un om care să îţi redea cumva energia pe care nu o mai ai şi nu ştii de unde să o mai iei. Iar dacă în acest caz, te îndrăgosteşti subit, nu-ţi da cu tifla-n cap degeaba pentru că simţi ceva nou şi te simţi vinovat că ai un partener acasă. Acel om apare tot ca să îţi dea ţie puterea de a depăşi banalitatea şi rutina în care relaţia ta a picat. Dar dacă te opreşti la prejudecăţile lumeşti care te condamnă, aminteşte-ţi că nu trăieşti în acelaşi dormitor cu lumea şi nici nu împarţi aerul pe care-l respiri, împreună cu ea!

Da, Universul ne surprinde adesea cum ştie el cel mai bine să echilibreze balanţa din viaţa noastră. El nu ţine cont de preceptele şi judecăţile morale. Divinitatea de fapt, transcende orice moralitate. Pentru că ea iubeşte atât de mult omul încât îi oferă tot felul de experienţe noi, îndemnându-l prin tot felul de mijloace să nu spună mereu „nu” şi să nu rămână astfel ancorat pe suferinţă.
Instrumentul cel mai la îndemână prin care putem să ne cunoaştem este interacţiunea noastră cu ceilalţi. Atunci când intră cineva în realitatea ta, ascultă-l mai mult pe el şi vorbeşte tu mai puţin dacă nu eşti întrebat. Chiar dacă pe moment poate nu înţelegi rolul său, s-ar putea ca după un timp să îţi aminteşti un cuvânt sau o frază pe care el ţi-a spus-o şi atunci îţi va folosi. La fel cum nici tu să nu îţi reprimi nimic atunci când cel de lângă tine te întreabă ceva, pentru că chiar dacă nu eşti conştient pe moment, s-ar putea ca acele cuvinte pe care i le spui să aibă un mare efect în viaţa lui într-o zi. Atunci când comunici cu cineva, de fapt îţi vezi propriul tău suflet în acela şi înţelegi ce te doare mai mult. Exact de cei diferiţi faţă de noi avem nevoie, pentru că ei ne scot din falsa noastră părere de sine şi ne provoacă cumva să ne revendicăm şi părţile mai întunecate din noi înşine. Aşa că dacă dai de cineva care te mai şi zgâlţâie puţin, nu fugi de unul ca acesta căci o mare lecţie îţi va preda el, deşi poate nu va fi chiar confortabil pentru tine.

Oare de câte drumuri mai avem nevoie pentru a ne regăsi pe noi înşine? De câte prelegeri? De câte meditaţii şi de câte rugăciuni? De câte cărţi şi de câte pelerinaje? Oare de câte oglinzi mai avem nevoie pentru a ne oglindi sufletul?


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

A fi inspirat

Înscrieți-vă pentru oferte exclusive si acces instant la cele mai recente articole ale noastre.

Aceste informații vor fi NICIODATĂ partajate sau vândute unei terțe părți.