Invitata de azi este LACRIMA ANDRA

Libertatea are aripi

Seară înfrigurată şi întunecată. În punctul zero al micului orăşel saxon care m-a adoptat în ultimele două luni e noapte, e frig, tramvaiele trec arar cu un calm nefiresc unor maşinării motorizate. Pe fix inima acestui loc aud ţâşnind acorduri fierbinţi, peruane. Tresar. Îmi strâng lângă mine rucsacul în care ascunsesem mandolina încinsă după ore de muncă muzicală.

Piaţa de Crăciun s-a deschis de câteva zile, e nefiresc să auzi muzică de oricare în afara ei. Acolo ar trebui să se întâmple totul. Şi totuşi nu. Printre tramvaie şi oameni, în insula rotundă dintre şinele de tramvai o mână de oameni cântă despre libertate, zbor, iubire şi moarte în voci de fluiere, de nai, chitări. Crăciunul lor o fi mai omenesc cu toate cele omeneşti care nu ne sunt străine. Poate astfel o fi fost şi întâiul Crăciun. Îi privesc în hainele lor colorate, în poncho-urile lungi din lângă groasă. Mă apropiu.

În urmă cu şapte ani, ori poate un pic mai bine, mă oprisem la fel într-o toamnă caldă în Cluj şi îi descususem. Apoi scrisesem despre trubadurii peruani ai lumii în ziarul local pentru care lucram atunci. Nu-mi mai amintesc numele niciunuia dintre ei. Îmi amintesc doar că fusesem primită între ei de parcă aş fi fost de-a lor.
– Te llamas Lagrima???
– Si. Estoy Lagrima.
– Estas la lagrima del mundo, una lagrima de oro!
Am crezut că-şi râde de mine omuleţul cu căciuliţă roşie, pus pe rele. Nu, nu râdea. O spusese serios, cu o sclipire cuprinzătoare dar tristă în ochi. Atunci m-am simţit “citită” pe dinăuntru ca o carte deschisă şi m-am speriat.
“Ne vom reîntâlni!”, îmi spuse atunci. Părea la fel de bătrân ca sufletul lumii când zisese asta şi m-am liniştit surprinzător.

– Lagrima? Estas tu?, o voce profundă m-a trezit din reverie şi amintiri.
Am privit înspre locul de unde venea vocea. N-am recunoscut omul.
– Si, estoy Lagrima.
M-am pomenit luată pe după umeri şi târâtă în inima grupului. Erau mai mulţi ca acum şapte ani şi ne-am întâlnit aiuritor, la o distanţă de mii de kilometri  şi la de peste 2555 de zile.
– Cânţi cu noi?
– Nu ştiu să cânt ca voi!!!
Se făcu a nu mă auzi.
– Ce cânţi cu noi?
Văzuse capul plin de cuiele de acordaj al mandolinei ieşind obraznic din rucsac. M-am ascuns în mijlocul lor, pe un scăunel jos care să-mi permită să stabilizez mandolina lângă trupul meu înfofolit şi amorţit. Înainte să apuc a atinge coardele deja răsuna legănat, dulce El condor pasa. Mi-au dat brusc lacrimile. În urmă cu cinci luni, când mi-am întins aripile gonind cai putere pe autostrăzi spre nicăieri, spre libertatea de a fi, chiar în ziua în care fui născută acesta a fost cântecul care m-a acompaniat.

Pentru o seară piaţa de Crăciun s-a mutat între şinele de tramvai, cu oameni înfriguraţi, ghemuiţi unii într-alţii, poate visând la libertate în sufletul fierbinte al muzicii peruane.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

A fi inspirat

Înscrieți-vă pentru oferte exclusive si acces instant la cele mai recente articole ale noastre.

Aceste informații vor fi NICIODATĂ partajate sau vândute unei terțe părți.