FIUL VULTURULUI

[Fragment din roman]

18884[1]

Călugărul plecă mai departe.În urma lui rămase tăcută şi parcă străină mănăstirea. Timp de nouă ani zidurile ei de piatră au ştiut tot. Absolut tot. Şi râsul şi plânsul şi bucuria şi mânia demonică. Nu privi de loc în urmă. O întrebare grea stăruia în mintea lui care părea înţepenită. Oare fac bine ce fac? Strânse din dinţi şi mări pasul. Rucsacul îi atârna şi el trist pe umăr. Zăpada scârţăia sub bocanci. Era albă şi sticloasă. Razele timide ale dimineţii desfăşurau înaintea lui un maldăr de diamante.

Îşi aminti de vremuri de demult când într-o zi asemănătoare de iarnă a lui ianuarie văzuse acele miliarde de diamante care străluceau de-l dureau ochii. Părea că a intrat într-o poveste. Ştia el o poveste scrisă de fraţii Grimm despre o ţară a zăpezilor, unde totul era de gheaţă, chiar şi inima reginei. O citise când era copil. Îi plăcea mult să citească. La mănăstire a avut parte de această bucurie. Tare se bucura când după ascultare îi mai rămânea timp ca să citească. Lua de la pangar cărţi bune, de mult folos. Se trezi că zâmbeşte la amintirea lor. Buni prieteni i-au mai fost!

Mulţumi în taină sfinţilor părinţi care le scriseseră şi în aceeaşi măsură blândului părinte de la pangar care le aducea în mănăstire. Simţi că deja îi era dor de el. Îi va lipsi foarte mult. Cu vocea lui şoptită, duioasă şi caldă, te îndemna să iei o carte. Chiar dacă nu aveai atunci bani, ştia că îi vei aduce cândva. Nu sunt ca el, nu sunt… şopti în barbă. Îşi suflă nasul şi cu dosul mânecii îşi şterse ochii, nevrând să accepte lacrimile grele care îi şiroiau pe obraz, alunecând pe haină. Oftă din adâncul inimii.

Privi înainte. Ochii albaştri, mari şi senini, căutau un sprijin de care să se agaţe. Cerul de deasupra sa îi aminti că Maica Domnului e acolo, cu el. Brusc întoarse capul. Ca într-o străfulgerare icoana Sfântului Ioan Botezătorul îl ţintui pe loc. Simţi că nu mai poate merge. Se opinti dar picioarele refuzau să-l asculte. Doamne, nu mă lăsa! Ajută-mă! Deasupra capului se rotea un vultur imens. Aşa va să zică, acum ai venit! Ai aşteptat să plec din mănăstire ca să mă arunci în deznădejde. Te-am strigat şi nu m-ai auzit. Te-am rugat să-mi dai răspuns. Ai fost mut şi surd. Acum ce vrei de la mine?

Ţipătul din mintea sa se luă la întrecere cu dangătul clopotului. Era Liturghia. Călugărul mormăi ceva, dădu din mână şi se întinse din nou la drum. Aproape că îi venea să alerge. Năduşise din cauza efortului. Îşi aminti de vremea când făcuse armata. Tare mai era greu să faci instrucţie pe timp de iarnă. Ei, a trecut. Cu bune, cu rele.

Din urmă îl ajunse o maşină. Nu făcu semn cu mâna dar maşina încetini şi opri în dreptul său. Părinte, unde te duc? întrebă bărbatul aflat la volan. Unde e voia Domnului, răspunse călugărul. Hai părinte, urcă. Merg înspre Haşca. Vreau să ajung la părintele Justin, de mă va ajuta Domnul. Părintele surâse în barbă. Îi plăcuse omul. Se urcă lîngă el şi frecându-şi mâinile îngheţate zise: păi într-acolo e voia Domnului! Să mergem dară!

Limuzina rula pe şosea. Vorbiră un pic despre modelul maşinii, de anul de fabricaţie, motor, consum şi preţ, că aşa-s bărbaţii, cum dau unul de altul ori vorbesc despre fotbal, ori despre maşini, ori fac politică. Când epuizează subiectele, dacă mai e vreme, mai vorbesc şi despre băuturi, acareturi şi altele.

Din vorbă în vorbă părintele află că omul era foarte bolnav. Privea la el printre genele-i lungi şi dese. Era destul de tânăr şi se vedea că nu era de ici colea. Cu siguranţă era om cu carte multă şi cu bani. Era din Bucureşti. De când aflase că are cancer umbla pe la mănăstiri. Avea mare credinţă că se va face bine, deşi prognosticul medicilor era destul de sumbru. Avea o fată în Canada, căsătorită şi aştepta un nepoţel. Îi tremură puţin vocea când povestea despre fată şi mai ales despre ginerele său care era orfan. Crescuse la un orfelinat. Acum era medic şi era un soţ minunat, bun şi tandru. Ginerele lucra la o mare clinică din Toronto şi mereu îi cerea să plece la el, să-l îngrijească. Fata nu ştia de diagnostic, aşa cum nu ştia că mama sa era în Italia cu fostul coleg de facultate al tatălui său. Avea să-i spună despre boala sa incurabilă după ce venea pe lume micul Ioan, căci aşa îl vor boteza.

Părintele dădea doar aprobator din cap, fară să comenteze prea mult. Ioan va să zică… aşaaa…ei, frumos, frumos! Dumnezeu să vă ajute la toţi şi să vă dea minte bună şi putere! Pe drum, copacii acoperiţi cu chiciură păreau bijuterii. Drumul până la Haşca părea un vis de iarnă. Soarele strălucea şi văzduhul era atât de limpede încăt puteai vedea departe, în zare, sus pe dealuri şi povârnişuri. Frumoasă mai e ţara asta domnule! Părintele se mulţumi să aprobe, dar nu se putu opri să nu mârâie în barbă: de aia o vor toţi hoţii şi răii!

Omul de la volan explodă. Începu să turuie ca o moară: păi cum părinţele să nu o râvnească toţi? Uite şi dumneata cât este de frumoasă! Să o cuprinzi în palme şi să îţi lipeşti obrazul de ea! E ca o codană!…Ochii i se învăpăiară şi părintele îi simţi aproape fizic durerea şi tulburarea. Vrăjmaşii dom’le, mulţi…văzuţi şi nevăzuţi! Dumnezeu să ne apere pe toţi! Greu război ne aşteaptă. Dacă ajută Domnul poate ne-o spune ceva părintele Justin acum, când mergem la Sfinţia Sa. Oftă şi privi înaintea sa pe drumeagul care ducea la manăstirea Petru Vodă.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

A fi inspirat

Înscrieți-vă pentru oferte exclusive si acces instant la cele mai recente articole ale noastre.

Aceste informații vor fi NICIODATĂ partajate sau vândute unei terțe părți.