DESFRANATA – fragmente din roman

10616013_770753119651332_8151836602603707670_nFemeieee! Tu nu auzi? Eşti surdă? Glasul de stentor al preotului răsună în biserică. Se înălţă lovindu-se de ziduri şi căzu înapoi în capul ei ca un tunet. Se rezemă de strană de teamă să nu ameţească. Îl văzu apropiindu-se şi nu mai apucă decât să-i zărească ochii plini de furie strălucind ameninţător de sub culion. Mătasea de la camilafcă plutea în urma lui ca o aripă de pasăre uriaşă şi neagră. Mânecile de la rasă se zbăteau şi ele într-un dans ciudat. Ce-am făcut, ce-am făcut? ţipă în gând cu disperare. Nu era în stare să mai facă nici o mişcare. Parcă amorţise. Toate simţurile o părăsiseră. Preotul se apropiase ameninţător de ea. Simţea că o va lovi, sau că o va strivi acolo, între strane. Închise instinctiv ochii aşteptând dezlănţuirea! De câte ori să-ţi mai spun măi femeie că nu vreau să te mai văd în biserica mea, în mănăstirea mea?! Eşti de-o obrăznicie fără margini! Ispito! Să piei de dinaintea ochilor mei! Nemernico! Desfrânatoooo!…Palma grea plesni cu sete obrazul albit de spaimă şi de uimire al femeii. Căzu în genunchi fără să scoată nici un sunet.Călugării şi mirenii aflaţi la slujbă în biserică priveau în tăcere întreaga scenă. Nu mişca nimeni. Erau îngroziţi. Se mai auzi plesnetul unei alte palme. La fel de grea şi la fel de răsunătoare ca şi prima. Şi apoi altele începură să curgă ca o ploaie. Femeia tăcea şi icnea din când în când. Se făcuse ghem. Una cu pământul. Preotul îşi scoase cu furie patrafirul şi-l aruncă aproape de racla cu sfinte moaşte. Ieşi bombănind furios. Ei lasă că am eu ac de cojocul vostru, curve nenorocite ce sunteţi voi! Veniţi să-mi tulburaţi călugării? Ei lasă că vă dau eu vouă ce vă trebuie! Mama voastră de nenorocite! Încet, încet, toţi plecară din biserică fără un cuvânt. Nici o şoaptă nu se auzi. Femeia zăcea pe covor aproape inconştientă. Rămăsese cu mâinile lipite de cap, ca într-o încercare de a se feri de lovituri. Câteva raze de soare năvăliră la un moment dat printr-unul din geamurile înalte, luminând trupul îmbrăcat în negru. Câteva şuviţe lungi de păr castaniu scăpaseră din legătura basmalei şi alunecau şerpeşte pe spatele femeii, strălucind. Pendula din biserică bătu de ora 10,00. Slujba se terminase de mult. Afară, rândunelele se luau la întrecere care ţipă mai tare. Dinspre stăreţie venea miros subţire de peşte prăjit.

2.

I se părea că trăieşte un vis urât. Parcă aştepta să se trezească din somn, să uite. Obrazul o durea şi simţea o usturime acută pe lungimea gâtului. Nu i se mai părea. Fusese realitate! Era uluită, şi în acelaşi timp oripilată. Nu putea crede nici în ruptul capului că păţise aşa o ruşine! Nu, era incredibil ca un preot, călugăr şi el, să se comporte aşa! Nu ştia ce făcuse. Nu reuşea să lege în minte nici măcar două idei. Nu aveau logică şi totul era în ceaţă, de parcă cineva o anesteziase. Doamne, spune că nu e adevărat! Spune Tu Doamne, că mintea mea a luat-o razna!… Era indignată dar şi furioasă în acelaşi timp. Nu putea pricepe şi pace ce anume determinase starea aceea aproape animalică a părintelui. Îl ştia om bun şi blând. Acum fusese altul. Încercă să se mişte dar genunchii nu o mai ajutau. Amorţiseră şi ei. Îşi ridică cu greu umerii şi se sprijini de strană. Îşi lipi fruntea de lemnul mirosind a vechi şi a umezeală. Privi pe furiş aproape în jurul ei. Nu era nimeni. Iconostasul era scăldat în lumină şi pietrele scumpe care împodobeau icoana Maicii Domnului ferecată în argint masiv şi aur străluceau puternic. Parcă era vie icoana. Inima femeii bătu cu putere şi lacrimi mari, fierbinţi începură să se rostogolească udându-i obrajii, alunecând apoi grăbite spre covor. Pieptul i se zbătu ca pentru a reprima un strigăt. Gemu înăbuşit. Plânsul deveni o tânguire. Cuvinte rostite în şoaptă, nedesluşite, izbucneau din cînd în când din gura ei. O şuviţă subţire de sânge i se prelingea pe barbă. Buza spartă de palma grea a părintelui i se tumefiase şi începea să se învineţească. Lângă ochiul drept la fel, o vânătaie prindea a înflori. Simţi din nou arsura de pe gât. Pipăi cu mână tremurândă. Nodurile mari de la metania cu care o lovise la un moment dat se încrustaseră în carnea delicată. Îşi acoperi faţa cu palmele şi plânse mult. Nu mai ştia când se oprise. Doar gemea din când în cînd. Auzi într-un târziu un foşnet de dulamă şi o voce cunsocută, blândă, aproape de ea îi spuse şoptit: Hai, lasă… Trece şi ispita asta. Hai la chilie…Ridică-te. Voi veni şi eu. Merg să-ţi aduc de la trapeză lapte cald şi pâine… Paşii se îndepărtară. Ar fi vrut să se ridice dar ştia că nu va putea. Tremura din tot corpul. Se strădui şi în cele din urmă, agăţându-se de strană reuşi să se ridice în picioare.

3.

Camera mică din arhondaricul mănăstirii, pe care călugării o numeau chilie, o adăposti pe femeia tristă şi plină de obidă. Întrebări nenumărate îi dădeau târcoale.Se oprise din plânsul mut. Îşi frământa mâinile şi suspina din când în când. Privea la ghetele vechi şi roase care îi purtaseră paşii de-a lungul a doi ani prin mănăstirile din ţară, prin schituri şi biserici. Ca ciorapii pe apă ai să umbli, îşi aminti spusele unei vrăjitoare la care fusese ca să afle ce i se întâmplă. Aceasta îi ghicise în cărţi şi o atenţionase că cineva din familie se ţinea de capul ei ca să o omoare cu totdinadinsul. Ea plecase de la acea femeie mai mult neîncrezătoare decât hotărâtă să-i urmeze sfaturile. Era ciudat, dar îi spusese la un moment dat că numai preoţii bisericii o vor salva. Era suficient pentru ea. Începu să alerge la toţi preoţii despre care auzea că erau mai renumiţi. Era pe drumuri mai tot timpul. Nu spaima morţii o împingea către aceştia ci dorinţa de a afla exact ce se petrecea în casa ei, cu familia şi cu ea. Divorţase şi fostul soţ o şicana, purtându-se mizerabil. O suna noaptea la telefon spunându-i fel şi fel de mojicii, o jignea, o înjura, o făcea în toate felurile. Nu mai suporta. Era mereu tensionată, o durea capul, nu mai mânca, slăbise, era încercănată şi obosită. Lua mereu concedii medicale şi fugea încotro vedea cu ochii. Plătea acatiste şi slujbe, chema preoţii în apartamentul modest în care stătea acum ca să-i facă sfeştanii şi să-i citească dezlegări. Mergea la Sfinte Masluri, se spovedea, postea. Citea actiste cu nemiluita şi nu se dezlipea de Psaltire. În tren, în autocar, în maşină, era mereu cu cartea de rugăciuni în mână. Preoţii îi spuneau să aibă răbdare, să-şi facă zilnic pravila şi să aştepte. I se făcea curte de către bărbaţii care o ştiau de mult şi care ar fi vrut să o ia de nevastă sau… Nu mai avea curajul însă ca să facă acel pas. Îi tot venea un gând care devenise în ultima vreme obsesie: să plece la mănăstire, să se ascundă într-un schit uitat de lume, să se rupă de toţi şi de toate. Nimic nu mai avea sens pentru ea. Simţea că în fiecare zi murea câte un pic pentru lume. Mergea la mănăstiri de maici şi stătea câte o săptămână, două sau doar câteva ore. Începuse să simtă cum înaintea ei se deschide o altă lume, nouă, necunoscută de ea până atunci. Mergea de mică la biserică dar nu avusese niciodată acest gând de a părăsi lumea şi de a intra în lumea monahală. Terminase liceul, făcuse o facultate tehnică, se căsătorise, îşi trăise viaţa în mod firesc până atunci, cu bune şi cu rele. Dezgustul faţă de escapadele sentimentale ale soţului o scârbiseră şi doar copilul o mai reţinuse ca să nu dea divorţ. Până la urmă o făcuse. Nu mai era cale de întoarcere în acea relaţie de familie. Ii era distrusă orice posibilitate de a mai răbda şi de a mai tăinui faţă de rude şi prieteni chiar şi faţă de copil mizeriile pe care i le făcea soţul ei. Fusese stupefiată să afle că ştia tot oraşul de amantlâcurile lui. La început a fost cuprinsă de mânie, a vrut să se răzbune dar în cele din urmă se resemnă. Se gândea că poate ea fusese vinovată. Bărbaţii au nevoie de o atenţie continuă şi de multă afecţiune. Ea îşi iubise soţul şi-l respectase dar după venirea pe lume a copilului care era mai tot timpul bolnav, atenţia ei se cantonă în jurul acestuia. Poate greşise. Nu mai ştia acum de unde pornise totul. Era mulţumită că acel copil care părea să fie mai slăbănog devenise un bărbat în toată puterea cuvântului, sănătos, puternic, inteligent, harnic şi cu un chef de viaţă irezistibil. Era plecat la studii în Canada şi avea o prietenă cu care spera să întemeieze o familie cât de curând. Lucra în timpul liber şi se descurca foarte bine cu banii. Era tare mulţumită de el deşi o durea în adâncul ei că erau departe unul de altul. O tenta să plece şi ea dar era ceva mai presus de acea dorinţă de a se alătura fiului său: o iubire profundă şi tainică pentru cineva care o ajutase foarte mult. Ani de-a rândul îi susţinuse inima şi o ţinuse la suprafaţa apei ca să nu se înece, să nu cedeze. Era un respect amestecat cu o iubire delicată, constantă şi binefăcătoare. Numai amintirea chipului acestuia o întăreau, redându-i dorinţa de a lupta, de a nu se lăsa doborâtă. Uneori, când citea rugăciunile, îi auzea vocea undeva în spatele ei, ca şi când era acolo, cu ea în cameră. Când fusese operată, nu reuşea să se trezească din anestezie punându-le probleme medicilor care se chiunuiau să o resusciteze. Îşi amintea foarte clar că l-a văzut lângă patul ei de la ATI cu epitrahilul de gât cum îi şoptea: hai să mai mergem un pic, mai avem ceva treabă; gata cu somnul, leneşo! Când a deschis ochii, medicul anestezist o privea uluit: dar ce-i de râs doamnă? Ea era cu zâmbetul pe buze. Mângâie încet mâna doctorului şi îi şopti: tocmai m-am întâlnit cu un prieten drag! Medicul dădu din cap şi o strigă pe asistentă: ai grijă de doamna că bate un pic câmpii. E de la anestezic. Îşi revine imediat. Ea ştia că adevărul era altul, prietenul ei fusese acolo şi o ajutase să treacă încă o piedică.

4.

Un ciocănit uşor la uşă o întrerupse din amintiri. Era părintele care îi adusese lapte cald şi pâine. I le puse pe masă şi îşi trase un scaun dinaintea ei. Nu o privea. Începu să-i vorbească cu voce joasă. Nu te mai amărî. Trece şi asta. Ai să vezi. O leacă de rugăciune şi va fi bine. Fă Paraclisul Maicii Domnului. Te va ajuta să te linişteşti. Nu te mâhni şi mai ales nu-l judeca. Iartă-l şi roagă-te pentru el. Ea se agită şi începu să-şi frământe din nou palmele. Ce i-am făcut, cu ce sunt vinovată? De ce mi-a spus acele vorbe urâte? Mi-e ruşine să mai dau ochii cu părinţii…Începu să plângă. Ce i-am făcut părinte? Spune! Călugărul îşi plecă privirea în jos. Nu ştiu, dar nici nu e în dreptul tău să ştii. Este de la Dumnezeu. El ştie de ce a îngăduit toate astea. Se numeşte iconomie dumnezeiască. Orice facem este numai de la El. Chiar şi acţiunile diavolului se fac numai cu voia Lui. Înţelegi? Femeia îl asculta şi-l privea cu ochii mari. Nu înţelegea. Simţea că fusese atacată de o fiară, nu de un om. Mai mult, acel om era chiar părintele pe care îl iubea atât de mult. Era distrusă. I se părea că toată negreala lumii se aşternuse pe sufletul ei. Părintele din faţa ei oftă. Trebuie să faci un efort ca să accepţi lucrurile aşa cum sunt. Eu nu pot să-ţi spun mai multe. Una că nu am voie – cine sunt eu să te luminez?!- şi doi e lupta ta, războiul tău cu lumea nevăzută. Trebuie să fii tare, să nu te laşi doborâtă. Dacă vrei să intri în monahism atunci să ştii că intri la război. Liniştea nu ţi-o vei găsi decât dacă vei face ascultare de duhovnic şi vei răbda fără împotrivire toate ispitele. Noi nu ne rugăm să ne ocolească ispitele ci să le putem duce la capăt, să le putem trece. Tăcu un timp. Tăcu şi femeia. Cuvintele părintelui sunau calde în inima ei dar nu aveau darul decât să-i potolească amărăciunea. Tot nu reuşea să se dumirească. Era un prag al înţelegerii peste care simţea că nu poate să treacă singură. Cineva trebuia să o ajute şi acum. Avea nevoie de duhovnic ei dar era conştientă că-l pierduse. Nu ştia cum şi de ce dar era convinsă că în acel om era o parte pe care ea nu o cunoscuse, nu o aflase şi nici nu o bănuise. Aproape că se temea să mai şi gândească. Refuză în interiorul său ideea de a mai merge să se spovedească. Brusc parcă dispăruseră din mintea ei tot ce învăţase, trăise şi înţelesese din ortodoxie. Dacă până în urmă cu câţiva ani nu era decât o spectatoare acum era cu adevărat o trăitoare întru Hristos. Avu o revelaţie care o ameţi: şi dacă totul nu e decât o imensă minciună? Dacă m-am înşelat? E totul doar produsul sentimentelor mele. Mi-am alimentat singură un fel de a gândi şi de a simţi. Eu singură mi-am creat în mintea mea anumite idei, păreri şi iată acum mă trezesc la realitate ca să constat că m-am înşelat. Asta e cu siguranţă: am trăit în înşelare! Am acordat unei persoane toate acele calităţi şi caracteristici pe care subconştientul meu le-a cerut de-a lungul vieţii. Mi-am creat singură un model şi acum văd că realitatea nu e conformă cu ideile mele. Structural l-am creat aşa, pe placul şi pe gustul meu, pe nevoile mele intime de subordonare a afectului pe care l-am manipulat cu bună ştiinţă. Îşi duse instinctiv mâna la tâmplă, gest care nu-i scăpă călugărului. Se ridică şi îi dădu o cană cu lapte. Bea, îţi va face bine şi nu te mai gândi. Încearcă să dormi un pic şi apoi roagă-te. Vin la prânz să-ţi aduc mâncare. Mai vorbim atunci. Plecă şi în urmă lăsă o dâră de mir. Femeia se ridică şi privi pe fereastră. Îl văzu pe părinte care mergea cu capul aplecat, păşind rar şi apăsat. Era îngândurat. Nu ştia prea multe despre el. Era bolnav dar nu se plângea niciodată. Mereu umbla cu privirile în pământ, tăcut şi liniştit. Răspundea dacă era întrebat dacă nu îşi vedea de drumul lui. În biserică, se aşeza în genunchi în dreptul unei strane şi nu se mai ridica decât doar la sfârşitul slujbei, plecând la chilie aidoma unei umbre. De câte ori venea la mănăstirea aceea părintele se îngrijea de ea într-un mod aparte. Era un amestec de milă cu bucurie. Se înviora atunci când o vedea şi de fiecare dată îi aducea mâncarea la chilie fără să i-o fi cerut ea vreodată. În acest fel o ajuta ca să evite fie foamea fie mersul la trapeză. Venea, se spovedea, se împărtăşea şi pleca mai departe în peregrinările ei. Încă nu se hotărâse unde ar fi vrut să rămână. Cu cât trecea timpul cu atât Dumnezeu îi deschidea alte perspective de înţelegere a vieţii monahale. Nu înţelegea de ce nu reuşea să se potolească undeva la una din mănăstirile de maici. Nu era o fiinţă complicată. Cu siguranţă s-ar fi descurcat şi ar fi făcut faţă greutăţilor dintr-o mănăstire. Ştia că era mai difil la maici dar nu se speriase. Totuşi duhovnicul ei încă ezita să-i dea binecuvântare. Îi spunea să mai aştepte. Ea pleca din nou în lume, mergea la serviciul pe care îl avea, dar revenea de fiecare dată cu speranţe noi. De data aceasta se întâmplase ceva. Se întinse pe pat şi refăcu tot firul evenimentelor petrecute în ultimele două zile. Sosise seara la mănăstire şi vorbise cu duhovnicul . Acesta se bucurase vădit când o văzu. Au stat un timp de vorbă şi apoi s-au despărţit rămânând ca a doua zi după Sfântul Maslu şi Liturghie să o spovedească. După ce s-a spovedit a mers la chilie. Şi-a citit rugăciunile pentru Împărtăşanie şi apoi l-a căuatat pe părintele arhondar întrebându-l dacă pate să-l ajute cu ceva la treabă. A călcat câteva aşternuturi, a mers la vecernie şi apoi s-a odihnit pentru slujba de noapte. Părintele ei duhovnic cânta la strană. Mereu se uita la ea. Nu înţelegea de ce. Nu mai făcuse aşa ceva. Apoi venise acea zi fatidică. Fusese la acatist şi apoi începuse Liturghia. El a venit destul de târziu la slujbă. Părea obosit şi agitat, iar după terminarea Liturghiei năvălise peste ea ca un vultur întărâtat. Adormi în cele din urmă oftând. Visă că o alergau nişte cai sălbatici. Ea ţipa şi se străduia să nu le stea în cale. Le vedea pielea asudată şi dinţii mari, galbeni care voiau să o apuce, să o muşte. Era obosită de atâta alergare. Simţea cum îi bate inima. La un moment dat i-a ieşit în cale un călugăr. Nu reuşea să-i vadă faţa. O tot îndemna cu gesturi necuviincioase să-i intre în căsuţa pitită într-o poiană. Ea refuza îngrozită de gesturile lui. Dar el nu s-a lăsat. A tras-o de păr în colibă şi îi spunea la ureche într-una: desfrânato, eşti o desfrânată. Ce ai uitat cine eşti? Ai uitat ce ai făcut în lume? Acum vii şi te dai o sfântă, o sclifosită. Na ia de şi de la mine o porţie. Şi o chinuia fără să ţină cont de ţipetele ei. Vrei călugărie, ia la tata o porţie şi vezi că mai sunt vreo trei care te vor servi. Nu ştia de unde mai apărură nişte călugări care rânjeau şi se apropiau ameninţători de ea. Era goală şi nu ştia cum să se acopere. Tremura din toate încheieturile, era îngrozită şi nu ştia cum să fugă de acolo.(…)

 


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

A fi inspirat

Înscrieți-vă pentru oferte exclusive si acces instant la cele mai recente articole ale noastre.

Aceste informații vor fi NICIODATĂ partajate sau vândute unei terțe părți.