INVITATUL DE AZI: CRISTI CIORCILA

Invitatul meu de azi este CRISTI CIORCILA care a scris un articol atragator pe care sper sa-l cititi ca si mine cu multa placere si interes!

 

10432119_842946572432870_7348838225497293030_n

 

Scrisul pentru mine are valoare terapeutică. M-am apucat în momentul în care toată ființa mea practic urla în interior pentru că se vroia revelată. Aceasta e rugăciunea mea, spovedania mea, dacă vrei. La început îmi reprimam mult din ceea ce puteam scoate prin scris.

Era o rezistență, o frică de a nu mă deschide decât până la un punct. Știi tu frica de penibil… Am trecut prin toate stările posibile și imposibile cu aceste eseuri scrise. Și totuși, deși rezistența era destul de mare, înaintam câte puțin spre mine însumi. După ani în șir petrecuți într-o falsă smerenie prin care doar mă devalorizam într-un mod pasiv, scrisul a fost creația care m-a scos din umbră. Am simțit mereu că ceva mă îndemna să nu renunț, deși la început după fiecare postare apărea iarăși gândul renunțării. Apoi tot înaintând, rezistența s-a topit în mine ușor-ușor și nu mi-a mai păsat absolut deloc dacă e ok sau nu să continui. Și acum apar provocări de genul “oare am destul curaj să scriu asta sau cealaltă”?(http://personalitatea.com/interviu-cu-cristi-ciorcila)

Viaţa ca o succesiune de iniţieri şi renaşteri

În ultimul timp, am avut adeseori senzaţia că viaţa mă iubeşte tare mult, de parcă vrea neapărat să mă aducă cumva la liman. Dar despre ce liman vorbesc, că totuşi aici nu există stagnare, nu există pauze, nu există vreo stare zen în care să simţi că ai ajuns la un nivel şi de acolo, gata, te poţi opri. Nu există aşa ceva atâta timp cât sufli suflare de viaţă. Starea zen e doar o metaforă. Iar oamenilor le plac tare mult metaforele. Le place tare mult spiritualitatea poleită şi iniţierile care se dau prin sălile de curs. Căci între patru pereţi, fiecare e mai zen ca celălalt, fiecare e mai spiritual ca altul, nu-i așa?

Acum parcă toată lumea vrea neapărat să facă trecerea din dimensiunea grosieră a densităţii 3D, la dimensiunea eterică 5D. Acolo nu mai sunt griji, boli, facturi de plătit, relaţii de întreţinut, oameni care vin şi te provoacă într-un fel sau altul, totul e la un nivel super-ultra-mega eteric.  E cineva care se simte în clipa asta, dincolo de tot ceea ce înseamnă viaţă la nivelul grosier 3D şi se simte ca făcând parte din mediul eteric 5D, aici şi acum? E cineva care să nu mai simtă frica deloc, cineva care să nu mai simtă mânia, tristeţea, disperarea, îngrijorarea, descurajarea, frustrarea şi toate celelate stări alterate? Poate că există, atunci nu-mi rămâne decât să-mi scot pălăria în faţa lui, să-i fac o reverenţă şi să-i spun „bine ai venit în dimensiunea 5D, acolo unde nu mai e nici durere, nici întristare, nici suspin”!

Dar deocamdată să revenim pe pământ, printre oameni simpli, trăind printre cei mai simpli. Am observat că mulţi care cred că se află pe o cale spirituală, au tendinţa să vorbească despre tot ceea ce înseamnă viaţă, la nivelul cel mai diafan cu putinţă. Viaţa e minunată, totul e perfect în jur… Foarte frumos. Foarte spiritual. Dar iniţierile în sălile de curs au oare vreo relevanţă şi vreo greutate în viaţa de zi cu zi? Cursuri despre femei fericite, dar care sunt veşnic singure. Cursuri despre dezvoltare personală, dar a căror participanţi sunt veşnic faliţi. Cursuri despre tehnici de vindecare, a căror plătitori sunt veşnic bolnavi. În spiritualitate multe cursuri, cursuri şi iar cursuri. În viaţa de zi cu zi însă, toate acestea sunt doar fum, fum, fum…

De ce spun că sunt doar fum? Pentru că viaţa nu ţine cont de ce iniţieri şi grade spirituale ai acumulat tu de-a lungul timpului între patru pereţi. Pune-ţi toate aceste iniţieri, grade şi diplome în balanţa vieţii de zi cu zi şi vei vedea singur dacă acestea au o mai mare greutate decât cea a unui fulg. Pune şi toată cunoaşterea, şi toate cărţile, şi toate tehnicile,şi toate meditaţiile pe această balanţă şi la prima provocare majoră a vieţii, aşează-le fără teamă în această balanţă. Şi observă dacă balanţa se mişcă măcar ca o părere. Iar dacă nu se mişcă nimic, înseamnă că toate acestea sunt doar metafore. Foarte frumoase, nimic de zis. Dar fără greutate în esenţa lor.

Când viaţa te testează la propriu, nu la figurat, înseamnă că sufletul tău are nevoie de schimbare. Aşa că nu fugi de această schimbare, ci îmbrăţişeaz-o chiar dacă ea te va durea până în măduva sufletului. Iar schimbarea nu înseamnă neapărat şi o schimbare la modul fizic, ci una mai ales la nivel de mentalitate. Şi ce înseamnă această schimbare de care vorbesc? La nivel mental noi mereu oscilăm între două alegeri, care vin din două surse: spiritul, adică partea divină şi ego-ul, adică personalitatea. Şi suntem mai mereu în acest du-te vino, ca şi cum am simţi că în noi înşine, sunt de fapt, doi. Şi chiar sunt doi până ne integrăm unul în altul din întreg, uneori ne facem prieteni cu unul din ei, alteori ne dăm bine cu celălalt. Ne împrietenim cu unul, dar îl trădăm pe celălalt. Iar când alegem pe unul din doi, facem un pact mental. Pentru că mintea permanent are de lucru, ea lucrează ori la îndemnul spiritului, ori la nivelul personalităţii egocentrice. Care parte e mai puternică? Priveşte la viaţa ta cu ochii sufletului larg deschişi, ca astfel să te vezi pe tine însuţi cum eşti în realitate, nu cum ai vrea tu să dai bine în ochii celorlalţi. Lasă orice preconcepţie, orice iluzie, orice prejudecată, lasă-le pe toate deoparte, căci nu trăieşti din metafore holografice și închipuiri fantasmagorice!

Iar dacă te învârţi între concepte spirituale, dar la prima provocare majoră a vieţii dai din colţ în colţ, înseamnă că încă nu ţi-ai căştigat statutul de fiinţă voluntară care a ales să vină pe această planetă. Pentru că din acele stări care se învârt între frică, mânie şi tristeţe, nu îmi pot aduce contribuţia cu nimic. Le observ doar sau chiar mă identific cu ele? Dacă doar le observ, înseamnă că încă sunt în picioare, deşi senzaţia e că totul se scufundă în jur.Totul se sufundă, dar eu nu mă scufund. Ego-ul suferă cumplit, dar sufletul se căleşte prin toate aceste treceri, prin toate aceste experienţe de viaţă trăite la propriu. Orice susţinere pare că se scufundă şi ea. Oamenii îşi întorc faţa şi ei, pentru că majoritatea sunt dintre cei care bagă cuţitul în rana problemei, fără a căuta o soluţie. În astfel de momente limită, îi şi vezi pe fiecare cum reacţionează. Viaţa îţi trimite oameni şi oameni, căci iniţierea ta e una reală, nu fictivă. Unii vor veni şi te vor îndemna cu orice preţ să te convingă că totul e un dezastru şi că e nevoie de tine să îngroşi neapărat peisajul celor care şi-au agăţat de gât mila de sine. Alţii, pe aceştia îi numeri pe degetele de la o singură mână, îţi vor spune adevărul despre tine fără menajamente. Adevărul lor va fi unul brutal, dar atât de bogat în vitamine spirituale! Oare îi vei asculta pe aceștia sau vei adera tot la corul bocitoarelor?

Viaţa te iniţiază, pentru că te iubeşte. Şi te căleşte pentru că vrea ca tu să evoluezi. Iar tu evoluezi şi renaşti în acelaşi timp cu fiecare conştientizare pe care o observi în tine şi în afara ta. Şi vine un timp în care îţi „bagi pur şi simplu picioarele” în orice credinţă limitativă pe care o mai surprinzi ascunsă în subconştient. Astfel încât, pur şi simplu nu îţi mai permiţi „luxul” de a mai stărui în zadar pe gânduri negative sau pe probleme. Lasă problemele, identifică soluţiile mai bine. Lasă credinţele limitative, ele sunt doar „rahaturi cu ochi”. Iar dacă eu cred în ele, oare ce altceva pot deveni în timp, decât tot un „rahat cu ochi”? Căci dacă au „ochi”, ele sunt de fapt, forme conştiente de energie care vin şi te sug din umbră, până ce te surprinzi în sfârşeală şi depresie. Pentru că nu poţi pica în aceste stări decât atunci când vibraţia ta sucombă. Iar acolo, nimic nu mai are efect, nici o rugăciune, nici o meditaţie, nici o tehnică, nici o cerere. De ce nu are efect? Pentru că conştientul cere mereu lucruri bune şi utile, dar energia care pleacă din tine, nu e doar cea a conştientului, ci tot amalgamul care se află în subconştient, în acelaşi timp. Iar dacă în subconştient se află încă multe programe subversive, acestea anulează pe loc dorinţa conştientului care se opreşte doar la o simplă afirmaţie goală şi fără putere.

Uneori pare că nu poţi schimba nimic şi pare că totul se blochează în jurul tău. La început apare frica, apoi panica, apoi disperarea. Iar din stările acestea nimic luminos nu poate ieşi. Aşa că, atunci rămâne doar răbdarea de a trece prin toate acestea, fără a te şi identifica cu ele. Pur şi simplu sufletul are nevoie de toate aceste treceri. E ca o năpârlire a omului vechi. Chiar şi aceste stări întunecate au menirea şi rolul lor. Nu am văzut un singur om măcar, care nu să nu treacă prin ele la un moment dat. Observă drama vieţii tale, dar nu te identifica cu ea. Căci după toate acestea, vine un moment de împăcare şi suferinţa pur şi simplu se dizolvă. Atunci apare detaşarea. Iar detaşarea nu înseamnă indiferenţă, ci ieşirea din melo-drama ta.

Acolo, în punctul zero se află rezolvarea problemei tale, pe care nu o mai percepi ca problemă, ci ca pe o experienţă, ca pe o nouă provocare. Poţi face asta chiar dacă emoţional eşti prins pentru că pur şi simplu îţi pasă? Poţi vedea cum totul se scufundă în jur, fără ca tu însuţi să te scufunzi? Poţi observa stolul gândurilor negre care zboară prin faţa ta, fără ca tu însuţi să te angrenezi în acest zbor? Ai putea spune „da” vieţii chiar şi în noaptea cea mai întunecată a sufletului tău?

http://cristiciorcila.blogspot.ro/2016/06/viata-ca-o-succesiune-de-initieri-si.html

IRINA AMALIA BACAOANU

Irina Amalia Bacaoanu este una dintre acele fiinte  dupa care, pe bune, intorc capul pe strada cu admiratie, o unda de respect si alta, ei bine da, de usoara gelozie! Scrie pe ea femeie-femeie, chiar daca nu are pretentii de diva, geniu sau super talent in ceva! Imi e draga si imi place sa ii citesc blogul – si nu numai! Irina este omul care se lipeste frumos de inima si mintea mea! De aceea am hotarat sa fie azi invitata mea. Urmaresc sa fac un interviu cu ea cat de curand! E spumoasa, are verb si e haioasa tare!

Pe cine ștergi la nas, te șterge de pe Facebook

Mi-era dragă nu pentru că deborda de simpatie ci pentru că altora le era antipatică. Era greoaie cu anecdotele ei răsuflate, n-avea nicio sclipire și ruina tot ce atingea. Două mâini stângi, un comportament infantil, un râs zgomotos și interminabil.
Se complăcea în puerilitatea aia care i-a devenit nefastă, și la anii maturității. Eu n-o respingeam și n-o criticam niciodată. O luam după mine peste tot și-n ziua în care plecam fără ea, îmi reproșa de parcă aveam vreo datorie s-o scot în lume, s-o cresc sau s-o emancipez.
A reușit printr-un complex de împrejurări să plece în America și acolo a rămas. Au trecut anii și m-am întrebat mereu ce-o fi cu ea. Mi-era dor de față ei rânjită. A fost plăcerea vinovată a copilăriei mele. O acceptam dintr-un sentiment de protecție nu c-aș fi fost întruchiparea Maicii Tereza sau bunătatea-n persoană.
Am jubilat când am găsit-o pe Facebook. Mă uitam la poze și nu vedeam decât o diferență de câteva kilograme, niște riduri de expresie și-ncolo, aceeași fățucă perplexă.
Vorbeam la telefon și nu știam câte întrebări să-i pun pe minut. Am vrut să știu totul despre ea. Nu mă mâna curiozitatea feminină ci în adâncul sufletului meu voiam să știu că-i bine acolo unde e. Veștile nu erau chiar atât de vesele dar eu o auzeam pe ea…parte a vieții mele pe care n-o pot renega și de câte ori mă gândesc la zilele de atunci, ea e acolo, prezentă, de nedezlipit.
Și dă-i cu like-ul pe FB, și comentează și trimite poze cu strada ei, cu balconul pe care de 20 de ani nu l-a văzut…mi-am asumat din nou prietenia, chiar dacă virtuală, a celei cu care nimeni nu s-ar fi încurcat vreodată.
Simpatizantă a socialiștilor încă din anii copilăriei, adulatoare de Ceaușescu, Gheorghiu Dej și mai apoi Iliescu, Roman, Năstase, s-a simțit ofuscată de postările mele anti-comuniste, anti-socialiste și m-am trezit cu un ”Unfriend” între ochi.
Eu aș fi acceptat-o și dacă ar fi fost simpatizantă Kim Jong Il, Fidel Castro și torționarul Vișinescu. Ce ar avea a face ideologiile cu prietenia noastră de-o viață? Și până la urmă civilizația rezidă și din acceptatea opiniilor celorlalți care nu coincid neapărat cu ele tale că nu deții tu adevărul suprem. Iaca, Sandi Bell, zăluda blocului, n-a ținut cont!
Fi-ți-ar America de capul ăla gol! Că poți să respiri același aer cu Hawking, Obama și Joe Biden încă o mie de ani de-acum încolo, că rămâi aceeași tută îngustă fără speranță de cizelare.
Mă alătur (într-un târziu) celor ce ți-au întors spatele și-au fost mai inspirați ca mine s-o facă la timp.
Joac-o p`-asta și află acum că niciodată nu mi-a plăcut mesajele tale matinale cu ”Ce faci, făi fată?”!

Invitata de azi este LACRIMA ANDRA

Libertatea are aripi

Seară înfrigurată şi întunecată. În punctul zero al micului orăşel saxon care m-a adoptat în ultimele două luni e noapte, e frig, tramvaiele trec arar cu un calm nefiresc unor maşinării motorizate. Pe fix inima acestui loc aud ţâşnind acorduri fierbinţi, peruane. Tresar. Îmi strâng lângă mine rucsacul în care ascunsesem mandolina încinsă după ore de muncă muzicală.

Piaţa de Crăciun s-a deschis de câteva zile, e nefiresc să auzi muzică de oricare în afara ei. Acolo ar trebui să se întâmple totul. Şi totuşi nu. Printre tramvaie şi oameni, în insula rotundă dintre şinele de tramvai o mână de oameni cântă despre libertate, zbor, iubire şi moarte în voci de fluiere, de nai, chitări. Crăciunul lor o fi mai omenesc cu toate cele omeneşti care nu ne sunt străine. Poate astfel o fi fost şi întâiul Crăciun. Îi privesc în hainele lor colorate, în poncho-urile lungi din lângă groasă. Mă apropiu.

În urmă cu şapte ani, ori poate un pic mai bine, mă oprisem la fel într-o toamnă caldă în Cluj şi îi descususem. Apoi scrisesem despre trubadurii peruani ai lumii în ziarul local pentru care lucram atunci. Nu-mi mai amintesc numele niciunuia dintre ei. Îmi amintesc doar că fusesem primită între ei de parcă aş fi fost de-a lor.
– Te llamas Lagrima???
– Si. Estoy Lagrima.
– Estas la lagrima del mundo, una lagrima de oro!
Am crezut că-şi râde de mine omuleţul cu căciuliţă roşie, pus pe rele. Nu, nu râdea. O spusese serios, cu o sclipire cuprinzătoare dar tristă în ochi. Atunci m-am simţit “citită” pe dinăuntru ca o carte deschisă şi m-am speriat.
“Ne vom reîntâlni!”, îmi spuse atunci. Părea la fel de bătrân ca sufletul lumii când zisese asta şi m-am liniştit surprinzător.

– Lagrima? Estas tu?, o voce profundă m-a trezit din reverie şi amintiri.
Am privit înspre locul de unde venea vocea. N-am recunoscut omul.
– Si, estoy Lagrima.
M-am pomenit luată pe după umeri şi târâtă în inima grupului. Erau mai mulţi ca acum şapte ani şi ne-am întâlnit aiuritor, la o distanţă de mii de kilometri  şi la de peste 2555 de zile.
– Cânţi cu noi?
– Nu ştiu să cânt ca voi!!!
Se făcu a nu mă auzi.
– Ce cânţi cu noi?
Văzuse capul plin de cuiele de acordaj al mandolinei ieşind obraznic din rucsac. M-am ascuns în mijlocul lor, pe un scăunel jos care să-mi permită să stabilizez mandolina lângă trupul meu înfofolit şi amorţit. Înainte să apuc a atinge coardele deja răsuna legănat, dulce El condor pasa. Mi-au dat brusc lacrimile. În urmă cu cinci luni, când mi-am întins aripile gonind cai putere pe autostrăzi spre nicăieri, spre libertatea de a fi, chiar în ziua în care fui născută acesta a fost cântecul care m-a acompaniat.

Pentru o seară piaţa de Crăciun s-a mutat între şinele de tramvai, cu oameni înfriguraţi, ghemuiţi unii într-alţii, poate visând la libertate în sufletul fierbinte al muzicii peruane.

Invitata de azi: MIRIAM EUGENIA SOARE

miriam-soare-150x150De trei luni de zile știu că am cancer. Am făcut o dublă mastectomie și o dublă reconstrucție mamară. Dacă a fost greu? Asta mă întreabă toată lumea. Nici nu știu cum a fost. Sincer, uneori mă mir că mai trăiesc și mă bucur nespus, cu frenezie, de acest miracol. A fost foarte greu, dar cred că alţi oameni trăiesc lucruri mult mai grele. Nici nu ne dăm seama câte suntem capabili să îndurăm pentru a ne salva viața. Veștile rele însă nu s-au oprit aici, ci au venit în cascadă. Am o celulă canceroasă rară și netratabilă. Doar cinci la sută din femeile de pe glob o au. Am fost tristă. Am fost deznădăjduită de faptul că eu nu am șansa, așa cum alți bolnavi o au, să pot face chimioterapie în încercarea de a mă salva.

Și atunci, ce-mi rămâne de făcut? m-am întrebat privindu-mă-n oglindă. Și am stabilit. De azi, sunt un om sănatos! Că sunt o femeie frumoasă, care va trăi atât cât soarta va vrea. Că nu am ce să-mi reproșez și nu am niciun motiv de supărare sau tristețe. Că nimeni, nici eu nu-mi cunosc soarta sau viitorul, care viitor, tocmai ce trece în timp ce eu scriu.

The Look painting by Olga Rykova

The Look by Olga Rykova

M-am programat la coafor. Mi-am cumparat un pulovăraș nou. M-am machiat frumos și am plecat prin spitalele unde, aproape zilnic, am câte o investigație de făcut. Sunt aranjată ca o păpușă și așa mă și simt. Elegantă, parfumată și cu pantofi cu toc. Mă așez la coadă la doctor. Zilnic fac cozi. Aștept. Le privesc pe celelelte femei și le compătimesc. Sunt gri. Toate sunt gri. Au o tristețe și o opacitate care mă doare când le privesc. Sunt dezolante și dezolate. Cred că nu s-au mai privit de mult în oglindă. Cred ca nu mai au niciun alt subiect de discuție sau o altă preocupare, decât necazul prin care trec. Și asta nu pentru că ar fi mai bolnave decât mine. Nu. Pentru că nici nu sunt. Ele au șansa la tratament, şansă pe care eu nu o am. Dar ele nu știu asta. Mă privesc cu oarecare invidie și, probabil, își spun că ce bine e de mine că sunt sănătoasă, nu ca ele. Și da, eu sunt sănătoasă, nu ca ele. Eu am înțeles că trebuie sa fiu fericită că exist. Să-mi onorez viața, fiind veselă şi frumoasă. Să celebrez viața în fiecare zi. Să mă văd cu oamenii dragi de câte ori au ei timp. Mă întâlnesc cu prietenii în cafenele, restaurante și la petreceri. Uneori, dansez și cânt singură prin casă. Și cel mai mare compliment care mi s-a făcut a fost că unii și alții au pus la îndoială starea sănatății mele, spunând că, probabil, inventez. „Că prea arăt bine și râd cu gura până la urechi. Ce, un om operat și bolnav de cancer așa arată?!”

 

 

http://www.catchy.ro/cel-mai-frumos-compliment-ce-un-om-operat-si-bolnav-de-cancer-asa-arata/83331

Invitatul zilei: CRISTINA DINU

igp7330Recenzie „Psihologia Multimilor” de Gustave le Bon

Gustave le Bon s-a nascut in anul 1841, si a fost printre cei mai importanti psiho-sociologi care reusesc sa sintetizeze ceea ce gandesc multimile de toate felurile “exista, fara indoiala, gloate criminale, dar exista deopotriva multimi pline de virtuti,multimi eroice”. Psihologia Multimilor este o carte care merita citita nu numai de cei care studiaza domeniul psiho-sociologic, dar si de acei oameni in care mai troneaza curiozitatea de a descifra un lucru din care fiecare dintre noi face parte voluntar sau involuntar.

Aceasta lucrare se structureaza in trei mari capitole, Cartea I ,II, III. In Cartea I se studiaza carcateristicile generale ale maselor si “pentru ca o multime sa dobandeasca particularitati speciale e necesara influenta unor excitanti(…)”. Le Bon considera ca individul singur difera foarte mult de individul aflat intr-o multime, deoarece multimea ii da sentimentul legitimitatii acetelor sale si de asemenea ii da o putere pe care individual nu ar avea-o. Al doilea lucru pe ca G.le Bon il discuta este despre sentimentele si etica maselor. Multimile sunt impulsive, mobile si irascibile iar aceste caracteristici sunt sustinute de catre autor prin exemple cu care toti suntem de acord daca stam si analizam sau chiar daca ne anlizam. Oamenii care formeaza o multime sunt usor de influentat de catre un lider puternic, multimile sunt naive si usor de sugestionat. Al treilea subcapitol se refera la ideile, gandirea si imaginatia maselor “neputand gandi decat prin imagini, masele nu se arata impresionate decat de imagini. Numai acestea(…) le seduc ori le inspaimanta si devin mobilul actiunilor lor”. Capitolul patru vorbeste despre convingerile maselor si formele religiaose pe care le imbraca,evidentiind faptul ca masele adora fiintele considerate superioare , le este teama puterea acestora, accepta neconditionat dogmele impuse de ea, si au tendinta de a-i considera dusmani pe cei care refuza sa le admita.

Cartea a doua vorbeste despre opiniile si credintele maselor,aceasta fiind structurata in patru capitole :

1 Factori indepartati ai credintelor maselor.

2 Factori imediati ai credintelor maselor.

3 Indrumatorii maselor si mijloace de persuasiune.

4 Limite de variabilitate la nivelul credeintelor si opiniilor maselor.

Cativa dintre factorii indepartati ai opiniilor maselor sunt: rasa, traditiile, educatia, iar cei imediati sunt: imaginile, cuvintele, iluziile si ratiunea. Pentru ca un conducator sa poate face fata unei multimi el trebuie sa posede o serie de insusiri cum ar fi prestigiulcare poate comporta doua tipuri de sentimente: teama si admiratia,dar poate exista si fara cele doua.

Alta insusire importanta este capacitatea de a pune o multime in  miscare si de a o determina sa comita un act, iar aceasta capacitate este caracterizata cu ajutorul a  trei verbe: a afirma, a repeta si a contagia.

Ultima carte,clasifica  descrierea categoriilor de mase,urmareste trasaturile particulare ale multimilor. Masele se impart in doua categorii:

1.     Mase  eterogene: anonime non-anonime (jurii,adunari parlamentare)

2.     Mase omogene:  secte (ordine religioase), caste ( muncitorii, preoti), clase ( aristocratia,muncitorimea)

Pe  Le Bon il intereseaza insa, mai mult, multimile eterogene care pot fi ― asa-zise criminale ,” Cand un prizonier era achitat(de tribunalul lor improvizat), garzile si asasinii il imbratisau plini de efuziune si se aplauda indelung, apoi cu totii se intorceau sa-i omoare pe altii. In timpul masacrului a domnit o veselie necontenita: se dansa si se canta in jurul cadavrelor, erau aduse banci pentru doamne, iar acestea isi manifestau bucuria ca vad cum sunt ucisi aristocratii. Echitatea functiona, de asemenea. La Abbaye, unul dintre asasini s-a plans ca doamnele asezate in spate nu vad bine si ca doar unii dintre cei prezenti au placerea de a-i lovi pe nobili.”― , juratii de la curtea cu jurii,” Astazi alegerea juratilor se afla in mainile consiliilor municipale, care admit sau resping anumite persoane, dupa bunul lor plac, in functie de interese politice si electorale… Vad majoritatea celor selectati sunt comercianti mult mai neinsemnati decat cei desemnati odinioara pentru aceasta insarcinare, sunt marunti functionari ai administratiilor. Multi dintre ei manifesta zelul neofitului si al oamenilor de bine, si situatia este adesea jenanta – spiritul juratilor nu s-a schimbat: verdictele lor raman aceleasi.”―masele electorale,” Cand unul dintre organizatori a rugat asistenta sa numeasca un presedinte, furtuna s-a dezlantuit. Anarhistii sar pe scena si iau biroul cu asalt. Socialistii il apara cu inversunare – se izbesc unii de altii, isi arunca vorbe grele, un cetatean se retrage cu ochiul umflat.”― adunarile parlamentare,” Tabloul poate parea sumbru si ,totusi,este exact. Adunarile parlamentare surescitate si hipnotizate indeajuns, prezinta aceleasi caracteristici. Ele devin o turma maleabila si docila prada impulsurilor.”

Inchei printr-o afirmatie care ar trebui sa ne faca sa reflectam la noi,la noi insine dar si in cadrul omenirii,dar mai ales la ceea ce va urma:  “Civilizatia mai poate parea inca stralucitoare, caci si-a pastrat fatada cizelata de un indelungat trecut, dar, in realitate nu mai este decat un edificiu scorojit pe care nu-l mai sustine nimic si care, la cea dintai furtuna,se poate prabusi.”

Bucurati-va de carte!

https://crissdinu.wordpress.com/

 

Invitatul de azi: ALECU RACOVICEANU

Jurnal de tătic. Iartă-mă, Alecsia. Iartă-mă, Sofia. Atât am putut

Poveste absolut reală.
-Tati, ce e aia ”doliu”?

jurnal 52

Nu, nu ai cum să le ferești de tot ce auzim și noi, oamenii mari. Nu le poți învălui sufletul într-o pânză din praf de pe aripile zânelor, sperând să rămână mereu curate.
Pur și simplu asta e lumea pe care le-o lăsăm. Atât am putut. Nu e cu mult mai bună decât cea pe care ne-au lăsat-o părinții noștri. Și aproape la fel cu cea moștenită de ei.
Mă uitam la știrile despre tragedia de la clubul Colectiv și nu am băgat de seamă când au intrat și fetele în sufragerie. De obicei suntem atenți, mutăm imediat, ca nu cumva cuvintele care ne descriu realitatea să le mânjească mintea prea devreme.
Acum nu am apucat și, în loc să-i răspund Alecsiei, am luat-o în brațe și mi-am cufundat fața în părul ei.
Habar nu aveam ce să-i spun. Ce e doliul? Resemnarea că am eșuat? Că le-am construit – probabil din prostie – o lume roz, dar că în jurul lor e mlaștina în care va călca, orice am face noi, părinții. Noi doar amânăm momentul când o vor face.
”Lasă-i să mai crească! Au timp să dea cu nasu-n mizerie!” Asta au spus părinții noștri, noi repetăm. Greșim?
Aș fi vrut să îi spun că lumea e plină de capcane, că noi nu am reușit să le curățăm drumul de ele. Că nu le-am netezit drumul.

Aproape 20 de ani m-am ocupat de omoruri, am văzut cum omul este cea mai periculoasă fiară, cum singurul dușman natural al omului este un alt om. Și acum văd că nu am schimbat nimic. Nu am făcut decât să înțeleg un puzzle care a rămas neschimbat. Imobil ca un tablou intitulat ”natură moartă cu natura umană”.
-Tati, nu-mi răspunzi?
-Du-te la mami, tati are treabă…
Mă așteptam să aud din nou, din camera cealaltă întrebarea care m-a pus și pe mine pe gânduri, dar nu a fost așa:
-Mami, toți tații plâng?
Da, fata mea, mi-am spus în gând, tații plâng din două motive: de fericire și de neputință.

Invitatul de azi: CRISTI CIORCILA

10432119_842946572432870_7348838225497293030_nSuntem oglinda partenerului nostru

Chipul şi asemănarea ta se reflectă prin chipul şi asemănarea mea. Tu te reflectezi în mine, iar eu mă reflectez în tine. În ochii tăi se oglindeşte sufletul meu, prin ochii mei se oglindeşte sufletul tău. Pentru că noi suntem de fapt, reflecţia celui cu care trăim, a partenerului nostru. Iar dacă nu avem un partener, suntem reflecţia celui de lângă noi: un copil, o mamă, un tată, frate, soră sau pur şi simplu, un prieten.

Universul echilibrează mereu principiul masculin şi pe cel feminin, acolo unde este prea mult yin într-unul, se compensează cu mai mult yang în celălat. De aceea contrariile de cele mai multe ori se atrag. Şi vezi câte o femeie foarte stilată şi fină care trăieşte cu un partener al cărui caracter pare mai din topor şi te întrebi ce au în comun aceşti oameni de stau împreună. Sau vezi câte un bărbat melancolico-visător care trăieşte cu o femeie extrem de vulcanică şi aprigă, de te întrebi cum de pot trăi aceşti oameni total diferiţi sub acelaşi acoperiş.

Dincolo de aparenţe, partenerul nostru este cel care ne pune cel mai bine în valoare structura noastră temperamentală. De obicei, unul are mai multă energie ca celălalt. Cel cu energie mai multă însă, se răneşte de multe ori datorită temperamentului său vulcanic şi alege mai mult din instinct. El nu are timp să gândească şi să se răzgândească. El are de făcut mereu câte ceva. Iar contemplarea şi observarea nu îi stau în fire. Se precipită încoace şi încolo, vorbeşte într-una chiar dacă nu spune nimic, mai calcă şi peste sufletele altora cu bocancii săi foarte pasionali, merge tot înainte, dar de multe ori se opreşte cu capul în gardul lipsei sale de raţionament. E ca un vulcan a cărui lavă fierbe şi tot fierbe până dă în clocot. De multe ori, li se tot repetă aceeaşi şi aceeaşi lecţie, dar ce folos dacă ei nu au deloc răbdare să se privească pe ei înşişi? Ce folos dacă nu se pot opri din „a face” pentru a intra măcar puţin în „a fi”?

Însă aici, cel care echilibrează balanţa este cel de lângă tine. Dacă femeia este foarte temperamentală, partenerul de lângă ea s-ar putea să fie unul foarte raţional. Ea are nevoie de raţiunea lui, pentru că uneori se lasă dusă de val şi riscă să se scufunde în oceanul pasiunilor trecătoare. Însă bărbatul mai gânditor din fire, are şi el nevoie de pasiunea ei, căci altfel s-ar ofili de prea mult gândit. Aşadar ea îl scoate pe el din pasivitatea lui, iar el îi domoleşte ei temperamentul care de multe ori o trădează. Dar situaţia poate fi şi invers. O femeie mai pasivă are ea acum nevoie de un bărbat mai impulsiv. Rolul ei este să îi domolească acestuia fiara pătimaşă din el, iar rolul lui este să îi ofere ei energia de care are ea nevoie pentru a ieşi din resemnare. Şi astfel se echilibrează cumva această balanţă care ne ajută să trăim unul cu altul, chiar dacă suntem atât de diferiţi.

De fapt aceste cupluri cu parteneri oarecum aflaţi la poluri opuse, au viaţa cea mai lungă, pentru că relaţia este trasă înainte efectiv, când de unul, când de celălalt. Şi ceva tot creşte acolo, chiar dacă aparent nu se vede. Însă ei ştiu ce îi uneşte chiar inconştient, spiritele lor au nevoie să se îndemne reciproc şi să se susţină unul prin altul. De o parte iubirea, de cealaltă raţiunea. De o parte afecţiunea, de cealaltă discernământul. De o parte pasiunea, de cealaltă echilibrul. Dar nimeni nu rămâne doar într-o singură parte. Adeseori oscilăm şi ne schimbăm rolurile între noi. Eu devin vulcanic în timp ce tu mă potoleşti, alteori tu devii mai precipitată, iar eu te potolesc. Aici constă farmecul unei relaţii pentru că putem oricând schimba aceste roluri dacă suntem deschişi şi nu ne pierdem entuziasmul în acest joc al vieţii.

Însă fără comunicare nimic din ce am descris mai sus nu se potriveşte. Relaţia nu poate spori fără comunicare, iar partenerii devin ca doi străini. Însă şi doi străini o pot lua de la capăt şi se pot iar redescoperi unul pe altul. De obicei oamenii se despart atunci când răcela dintre ei devine insuportabilă şi nu-şi mai găsesc menirea de a sta împreună. Şi atunci se despart, divorţează, fug. Însă majoritatea pleacă în spinare cu un sac plin de resentimente. Şi ori de câte ori vor avea ocazia, vor împroşca cu noroi în fostul partener de viaţă. Ei vor nepărat să rămână în picioare şi să îi vadă lumea ca fiind infailibili, fără pată. Dar cum îl poţi împroşca pe cel cu care ai împărţit acelaşi acoperiş, aceeaşi masă, acelaşi pat, aceleaşi bucurii şi greutăţi? Nu ai avut oare nici un moment frumos cu el care să fie demn de consemnat? De ce le spui pe acelea şi pe acestea le laşi deoparte? Poate ar fi cazul ca mai degrabă să îi mulţumeşti şi lui dar şi ţie pentru faptul că ai trecut prin viaţă alături de el, chiar dacă a fost doar pentru un timp. Când apare despărţirea, e clar că unul măcar şi-a încheiat lecţia, a învăţat-o şi a decis să meargă mai departe cu altcineva, pentru că cu cel de dinainte simţea că nu mai poate ajunge nicăieri. E o aşa mare dramă aici, e nevoie neapărat de plânsete, vaiete, bocete şi vinovaţi?

Universul lucrează mereu în favoarea şi nu în detrimentul nostru. Iar căile lui sunt extrem de subtile şi cert e că acest univers divin ne surprinde prin căile pe care ni le aşterne în faţa noastră. Şi el ne îndeamnă să păşim pe ele chiar dacă e ceva nou acolo şi nu ne simţim în largul nostru. Dar ce înseamnă să fii în largul tău? Să trăieşti viaţa mereu pe pilot automat, mereu făcând aceleaşi lucruri, mereu aceeaşi cale de urmat? Asta de fapt e definiţia suferinţei: a trăi viaţa pe pilot automat! De aceea uneori, chiar şi într-o relaţie fiind, întâlnim poate o persoană la un moment dat de care ne îndrăgostim fulgerător. Şi asta se întâmplă tot spre folosul nostru. Căci atunci când tu te ofileşti puţin câte puţin pe dinăuntru şi relaţia implicit se ofileşte până ce nu mai rămâne nimic decât reproşuri, jigniri şi mulţi nervi. Şi tu ca om ai astfel nevoie de o nouă trăire euforică ca să îţi revii cumva din opacitatea în care te-ai închis. Şi nu mai regăseşti nimic care să îţi refacă vitalitatea prin cel sau cea cu care trăieşti. E ca şi cum te-ai sinucide lăuntric şi plângi la capătul unui mort, care a devenit între timp relaţia ta. Şi atunci poate apărea un om care să îţi redea cumva energia pe care nu o mai ai şi nu ştii de unde să o mai iei. Iar dacă în acest caz, te îndrăgosteşti subit, nu-ţi da cu tifla-n cap degeaba pentru că simţi ceva nou şi te simţi vinovat că ai un partener acasă. Acel om apare tot ca să îţi dea ţie puterea de a depăşi banalitatea şi rutina în care relaţia ta a picat. Dar dacă te opreşti la prejudecăţile lumeşti care te condamnă, aminteşte-ţi că nu trăieşti în acelaşi dormitor cu lumea şi nici nu împarţi aerul pe care-l respiri, împreună cu ea!

Da, Universul ne surprinde adesea cum ştie el cel mai bine să echilibreze balanţa din viaţa noastră. El nu ţine cont de preceptele şi judecăţile morale. Divinitatea de fapt, transcende orice moralitate. Pentru că ea iubeşte atât de mult omul încât îi oferă tot felul de experienţe noi, îndemnându-l prin tot felul de mijloace să nu spună mereu „nu” şi să nu rămână astfel ancorat pe suferinţă.
Instrumentul cel mai la îndemână prin care putem să ne cunoaştem este interacţiunea noastră cu ceilalţi. Atunci când intră cineva în realitatea ta, ascultă-l mai mult pe el şi vorbeşte tu mai puţin dacă nu eşti întrebat. Chiar dacă pe moment poate nu înţelegi rolul său, s-ar putea ca după un timp să îţi aminteşti un cuvânt sau o frază pe care el ţi-a spus-o şi atunci îţi va folosi. La fel cum nici tu să nu îţi reprimi nimic atunci când cel de lângă tine te întreabă ceva, pentru că chiar dacă nu eşti conştient pe moment, s-ar putea ca acele cuvinte pe care i le spui să aibă un mare efect în viaţa lui într-o zi. Atunci când comunici cu cineva, de fapt îţi vezi propriul tău suflet în acela şi înţelegi ce te doare mai mult. Exact de cei diferiţi faţă de noi avem nevoie, pentru că ei ne scot din falsa noastră părere de sine şi ne provoacă cumva să ne revendicăm şi părţile mai întunecate din noi înşine. Aşa că dacă dai de cineva care te mai şi zgâlţâie puţin, nu fugi de unul ca acesta căci o mare lecţie îţi va preda el, deşi poate nu va fi chiar confortabil pentru tine.

Oare de câte drumuri mai avem nevoie pentru a ne regăsi pe noi înşine? De câte prelegeri? De câte meditaţii şi de câte rugăciuni? De câte cărţi şi de câte pelerinaje? Oare de câte oglinzi mai avem nevoie pentru a ne oglindi sufletul?