Femeia in vernil – fragment

femeile-sunt-nebune

 

De ce mi-a plăcut de ea? Habar nu am! Mi-a placut si atat. Era pe strada, cu un fular in jurul gatului, imbracata in nuante de bej, combinate cu maron. Culorile toamnei caci era toamna. Aliura de femeie libera si vioaie mi-a atras atentia. Nu, nu era cu fite in program. Si nici eleganta. Si nici aroganta. Era ea, asa cum o stiu doar cei carora le este draga cu adevarat si nu o invidiaza cu rautate. Exista si invidia buna? Mda…Ei, pentru mine cam exista. Invidia si gelozia cea buna, care te determina si pe tine sa iei exemplu, sa iei aminte, sa iei ceva bun, numai sa iei! Asa, ca sa aduci imbunatatiri la propria persoana, dar sa iei numai ceea ce ti se potriveste, caci daca imiti ai dat-o categoric in bara. Se vede si se prinde lumea ca esti un surogat. Ea nu este. Ea este ea. Nu stiu daca sa scriu ca este frumoasa pentru ca s-ar putea sa intru in conflict cu specialistii in arta frumosului. Spun doar ca imi place si ca pentru mine are o frumuseste speciala pe care o ador. De fapt ador toate femeile la care simt feminitatea  ca pe un ritual. Nu numai de imperechere, ci unul celest, magnific. Perfectiunea unui trup de femeie nu-l pot valoriza in cuvinte pentru ca acesta se simte mai mult decat se mangaie cu privirile si se adora ca o opera de arta. Trupul femeii se simte in palma. Este tactil si senzatiile primite sunt pe masura trezirii interioare a barbatului care poate vedea dincolo de un corp frumos, vulgarul, dorinta imedita si transformarea femeii intr-un fel de vas de unica folosinta care se arunca la cos sau poate, se mai clateste si se refoloseste, dar tot la gunoi ajunge. Pentru un barbat care ar constiinta trezita trupul femeii inseamna transfigurare si adoratie, respect si iubire.

Ea, este fara doar si poate, trezirea tuturor pasiunilor masculine si am bagat de seama ca nu numai! O fi de bine sau de rau? E de bine, zic eu. Androgenia inteleasa de cunoscatori e demonstrata in cazul ei.

Pentru sapiosexuali ce scriu acum este usor de inteles!

Dar cine este ea, care a lasat deoparte masina si merge pe jos, incercand sa-si pastreze o aliura tinereasca si musculatura tonica? Merge la sala si face drumuri lungi pana in parcul de la marginea orasului insotita intotdeauna de castile si telefonul ei de pe care nu lipseste desigur netul. E la curent cu tot ce se intampla in lume dar in primul rand cu tot ce misca in oras, nu numai in zona culturala. De la vladica pana la opinca. Socializeaza, verbalizeaza, scrie, percuteaza, musca, inteapa, ricaneaza si ooo, daaa, injura. Gurita ei carnoasa si frumos conturata, mereu data cu ruj, scoate cele mai colorate injuraturi. De la bai coaie, pana la sa-ti fac, sa-ti dreg,sa aia, sa cealalta. Nu ai cum sa te simti frustrat. Zambesti fara sa vrei, oricat de pudibond si cu staif cultural ai fi. E limba romana neaosa. E de acasa, nu improvizata sau importata de peste balti si zari. Dar cand scrie, scrie corect si cu aplomb, demostrand nu o spuma de niscaiva cunostinte. Chiar stie despre ce scrie si o face bine.

Multa lume vorbeste desprea ea ca despre curva satului. O muista, o tiganca borata si vopsita ca un papagal, o jigodie imputita, o idioata, etc. Seerioos? Mai dar multi au mai stat cu lumanarea aprinsa la fundul si gura ei! O fi, dar asta nu-i imputineaza aura! Dincontra, mi se pare ca i-o mareste. Barbatii mustacesc atotstiutori strangand bucutele, semn ca ceva nu mai incape in nadragii lor. Va sa zica e buna tare! Si mie imi place ca este asa! E ca dintr-un cantec: iubibila!

Intr-o zi am stat vis-a-vis de banca din parcul mare privind-o minute bune. Era singura si diafana. O rochita subtire, colorata, ochelarii de vedere, parul proaspat tuns si vopsit, cerceii asortati si desigur o carte si cateva ziare, creau un punct luminos de atractie. Toti care treceau prin dreptul ei o priveau admirativ. Un zambet delicat flutura pe buzele carnoase pe care si le musca din cand in cand, atenta la ceea ce citea, traind vizibil starea.

Picioarele lungi, frumos bronzate pe baltile din jurul orasului unde mergea la pescuit cu sotul sau, le incrucisase unul peste celalalt leganand sandalele usoare din barete. Unghiile de la maini si picioare erau vopsite in gel vernil si asta imi atragea mereu atentia. In leganarea ritmica a picioarelor, unghiile mi se pareau ca niste scoici sidefate, frumos  colorate care straluceau interesant in razele dupa amiezii. Cu totul parea o pictura, un fel de stampa chinezeasca. Uneori era atat de absorbita de ceea ce citea incat se producea acel stop cadru cinematografic: totul ingheta pentru cateva secunde. Parea ca nu respira. Doar narile frematau usor si asta te convingea ca este totusi vie. Vie, atat de vie ca iti venea sa te duci in fata ei si sa-i spui ca o iubesti, ca vrei sa o imbratisezi si sa o iei acasa. De tot!

 

CRACIUN IN NOIEMBRIE – fragment din roman

12140774_721068168024186_3313996561300022458_n(…) Azi si ieri si in alte zile si nopti m-am gandit la cine suntem. Noi, aceste fiinte, despre care tot noi spunem ca suntem frumoase, armonioase, minunate, iubitoare si tot noi suntem aceeasi care spunem ca omul este rau, urat, infricosator, egoist, bestie…

Pana la urma cine si ce suntem? Fiinte ganditoare, emancipate din punct de vedere al ADN-ului, uimitoare ca reactii la situatii cataclismice, dar cu o incetinire in gradele de gestionare a starilor de criza de toate tipurile: personala, sociala, politica, economica, umanitara, de sanatate, etc.

S-au facut statistici prin care se demonstreaza ca suntem diferiti nu numai prin sex, trasaturi ale fetei, trasaturi de caracter, gene, etc., ci si ca tipologii. Unii spun ca suntem un amalgam de specii umane. Alti ca suntem adusi de pe alte planete pentru observatii stiintifice intergalactice si pentru asimilarea pe aceasta planeta care ofera multe perspective pentru a vietui. De fapt corect ar fi trebuit spus pentru a convietui daca tot a tunat si a fulgerat si ne-a adunat aici universul. Nu stiu care este adevarul. Totul este posibil. Folosim creierele la mici procente. De ce? Cine a hotarat gradul de libertate mentala a omului desi este demonstrat stiintific ca exista un potential colosal? Teoriile conspirationiste vorbesc in n cazuri despre forte malefice, oculte, care ar interveni in mentalul colectiv al populatiilor de pe Terra. Se poate. Nu am argumente sa aduc precum ca nu ar fi asa.

Se spune ca exista un guvern mondial si o elita care are acces la intreaga cunoastere si tin in maini puternice si pricepute adevarul sub obroc. Se poate si asta. Sunt un om simplu si femeie pe deasupra si iar nu am argumente sa pot afirma ca nu e asa…sau chiar asa, adica ar mai fi si alte elemente pe care uitam sa le luam in calcul. dar nu ma las si imi dau cu parerea totusi. De ce? Pentru ca ma numesc om si imi pasa de tot ce se petrece cu mine si de jur imprejurul meu.

Se spune ca gandul este cea mai puternica energie. La fel si energia sexuala sublimata pe centrii de forta superiori este o alta forta. Mentalul este puternic sibstie sa faca multe. Si bune si rele. Aici pot veni repede cu argumente. Le traim chiar in zilele noastre. O colectivitate care spune ca toate atrocitatile pe care le face este sub semnul religiozitatii, a iubirii fata de un cineva considerat deasupra lumii, a omului. O alta colectivitate care este atee si reactioneaza la fel de dur, tot in numele pacii si a iubirii. O alta masa mare de oameni care se autointituleaza intr-un anume fel, religioasa si nu prea, pentru ca mai mult ar fi un surogat care lupta pentru respectarea drepturilor omului dar folosind artileria grea si armament de ultima ora. Alte mase de oameni se roaga la Dumnezeul lor crestin pentru pace, iubire si intelegere in lume. Frumoase vorbe, dar ce reactii au si ei! Despre ce crestinism vorbim? Crestinismul de guerilla.

In fine, ce sa mai lungim vorba! Tot ceea ce se intampla la nivel planetar se intampla si la nivel de natiune dar si la nivel de individ. Supramentalul da semnale de alarma la toti. La fel. Cati il aud, cati il inteleg, cati il percep? Semnalele sunt de avarie colectiva. Suntem la cota la care toate ledurile sunt la rosu si suntem avertizati clipa de clipa. Cine sa ne conduca, cine sa ne spuna ce avem de facut, cine sa ne opreasca de la dezastru? Hazardul sau zeitatile sau noi insine care avem controlultotusi! Daca am fost pasaportati ca fiinte din univers pe aceasta planeta unde ne sunt rudele care desigur vad ce facem si ce erori dam? Daca suntem masa de manevra pentru cei care detin toata stiinta ce vor sa faca cu noi, din noi? Big Brother? Te salut frate mai mare si stiu ca ma urmaresti in fiecare moment din zi si noapte pentru ca vezi tot ce fac. Dar stii oare si tot ceea ce gandesc? Pentru ca daca e asa te-ai ars! Omul gandeste in planuri incrucistae iar tu nu ai decat sa te impleticesti printre ele, ca tot nu vei sti ce-i in capul meu, chiar daca pretinzi ca folosesti nanotehnologii de ultima ora si paranormali, parapsihologi, etc. Vei afla doar ceea ce este in mental, dar subconstientul nu te va lasa sa intri in el. Te va pacali pentru ca el are chei de control asupra mentalului si iti va varsa in poale doar ce va voi!

Asa ca ma gandesc la faptul ca daca omenirea ar vrea cu adevarat sa fie asa cum trebuie la mama Gaia acasa, ar face bine sa se opreasca o fractiune de secunda din tot ceea ce face, sa se reseteze si cu siguranta ca si antivirusul va incepe sa functioneze automat, eliminand tot ceea cea fost trimis la vointa cuiva.

Am putea incepe cu noi mai intai si apoi cu mentalul colectiv. Situatia din tara la acest moment este cel mai extraordinara sansa de lucru direct cu noi insine. Este cel mai bun experiment care ne-ar demonstra fiecaruia puterea gandului bun. Vrem sa facem ceva care sa ne readuca impreuna, in conexiune, in aceeasi intentie pozitiva pentru atingerea scopului dorit? Este simplu sau complicat – depinde de gradul fiecaruia de intelegere, de dorinta fiecaruia de a fi impreuna in pozitia de daruire, de a lucra pentru ceilalti in mod constructiv, sanatos, sincer, cu iubire, de a nu se mai lasa manevrat si folosit.

Nu stim cine ne-a creat dar macar ne-am face o minima datorie de a ne reprograma pe frecventele luminii si ale intelegerii dintre noi. Oare ce poate insemna cuvantul iubire de oameni, de aproapele? Zadarnicie, atrocitate, crima, nesiguranta, ura, razbunare, meschinarie, minciuna, neputinta de a trage fata de masa cu toate mizeriile de pe ea, de a trage cortina pentru a vedea manuitorii de papusi? Sau altceva?(…)

DESFRANATA – fragmente din roman

10616013_770753119651332_8151836602603707670_nFemeieee! Tu nu auzi? Eşti surdă? Glasul de stentor al preotului răsună în biserică. Se înălţă lovindu-se de ziduri şi căzu înapoi în capul ei ca un tunet. Se rezemă de strană de teamă să nu ameţească. Îl văzu apropiindu-se şi nu mai apucă decât să-i zărească ochii plini de furie strălucind ameninţător de sub culion. Mătasea de la camilafcă plutea în urma lui ca o aripă de pasăre uriaşă şi neagră. Mânecile de la rasă se zbăteau şi ele într-un dans ciudat. Ce-am făcut, ce-am făcut? ţipă în gând cu disperare. Nu era în stare să mai facă nici o mişcare. Parcă amorţise. Toate simţurile o părăsiseră. Preotul se apropiase ameninţător de ea. Simţea că o va lovi, sau că o va strivi acolo, între strane. Închise instinctiv ochii aşteptând dezlănţuirea! De câte ori să-ţi mai spun măi femeie că nu vreau să te mai văd în biserica mea, în mănăstirea mea?! Eşti de-o obrăznicie fără margini! Ispito! Să piei de dinaintea ochilor mei! Nemernico! Desfrânatoooo!…Palma grea plesni cu sete obrazul albit de spaimă şi de uimire al femeii. Căzu în genunchi fără să scoată nici un sunet.Călugării şi mirenii aflaţi la slujbă în biserică priveau în tăcere întreaga scenă. Nu mişca nimeni. Erau îngroziţi. Se mai auzi plesnetul unei alte palme. La fel de grea şi la fel de răsunătoare ca şi prima. Şi apoi altele începură să curgă ca o ploaie. Femeia tăcea şi icnea din când în când. Se făcuse ghem. Una cu pământul. Preotul îşi scoase cu furie patrafirul şi-l aruncă aproape de racla cu sfinte moaşte. Ieşi bombănind furios. Ei lasă că am eu ac de cojocul vostru, curve nenorocite ce sunteţi voi! Veniţi să-mi tulburaţi călugării? Ei lasă că vă dau eu vouă ce vă trebuie! Mama voastră de nenorocite! Încet, încet, toţi plecară din biserică fără un cuvânt. Nici o şoaptă nu se auzi. Femeia zăcea pe covor aproape inconştientă. Rămăsese cu mâinile lipite de cap, ca într-o încercare de a se feri de lovituri. Câteva raze de soare năvăliră la un moment dat printr-unul din geamurile înalte, luminând trupul îmbrăcat în negru. Câteva şuviţe lungi de păr castaniu scăpaseră din legătura basmalei şi alunecau şerpeşte pe spatele femeii, strălucind. Pendula din biserică bătu de ora 10,00. Slujba se terminase de mult. Afară, rândunelele se luau la întrecere care ţipă mai tare. Dinspre stăreţie venea miros subţire de peşte prăjit.

2.

I se părea că trăieşte un vis urât. Parcă aştepta să se trezească din somn, să uite. Obrazul o durea şi simţea o usturime acută pe lungimea gâtului. Nu i se mai părea. Fusese realitate! Era uluită, şi în acelaşi timp oripilată. Nu putea crede nici în ruptul capului că păţise aşa o ruşine! Nu, era incredibil ca un preot, călugăr şi el, să se comporte aşa! Nu ştia ce făcuse. Nu reuşea să lege în minte nici măcar două idei. Nu aveau logică şi totul era în ceaţă, de parcă cineva o anesteziase. Doamne, spune că nu e adevărat! Spune Tu Doamne, că mintea mea a luat-o razna!… Era indignată dar şi furioasă în acelaşi timp. Nu putea pricepe şi pace ce anume determinase starea aceea aproape animalică a părintelui. Îl ştia om bun şi blând. Acum fusese altul. Încercă să se mişte dar genunchii nu o mai ajutau. Amorţiseră şi ei. Îşi ridică cu greu umerii şi se sprijini de strană. Îşi lipi fruntea de lemnul mirosind a vechi şi a umezeală. Privi pe furiş aproape în jurul ei. Nu era nimeni. Iconostasul era scăldat în lumină şi pietrele scumpe care împodobeau icoana Maicii Domnului ferecată în argint masiv şi aur străluceau puternic. Parcă era vie icoana. Inima femeii bătu cu putere şi lacrimi mari, fierbinţi începură să se rostogolească udându-i obrajii, alunecând apoi grăbite spre covor. Pieptul i se zbătu ca pentru a reprima un strigăt. Gemu înăbuşit. Plânsul deveni o tânguire. Cuvinte rostite în şoaptă, nedesluşite, izbucneau din cînd în când din gura ei. O şuviţă subţire de sânge i se prelingea pe barbă. Buza spartă de palma grea a părintelui i se tumefiase şi începea să se învineţească. Lângă ochiul drept la fel, o vânătaie prindea a înflori. Simţi din nou arsura de pe gât. Pipăi cu mână tremurândă. Nodurile mari de la metania cu care o lovise la un moment dat se încrustaseră în carnea delicată. Îşi acoperi faţa cu palmele şi plânse mult. Nu mai ştia când se oprise. Doar gemea din când în cînd. Auzi într-un târziu un foşnet de dulamă şi o voce cunsocută, blândă, aproape de ea îi spuse şoptit: Hai, lasă… Trece şi ispita asta. Hai la chilie…Ridică-te. Voi veni şi eu. Merg să-ţi aduc de la trapeză lapte cald şi pâine… Paşii se îndepărtară. Ar fi vrut să se ridice dar ştia că nu va putea. Tremura din tot corpul. Se strădui şi în cele din urmă, agăţându-se de strană reuşi să se ridice în picioare.

3.

Camera mică din arhondaricul mănăstirii, pe care călugării o numeau chilie, o adăposti pe femeia tristă şi plină de obidă. Întrebări nenumărate îi dădeau târcoale.Se oprise din plânsul mut. Îşi frământa mâinile şi suspina din când în când. Privea la ghetele vechi şi roase care îi purtaseră paşii de-a lungul a doi ani prin mănăstirile din ţară, prin schituri şi biserici. Ca ciorapii pe apă ai să umbli, îşi aminti spusele unei vrăjitoare la care fusese ca să afle ce i se întâmplă. Aceasta îi ghicise în cărţi şi o atenţionase că cineva din familie se ţinea de capul ei ca să o omoare cu totdinadinsul. Ea plecase de la acea femeie mai mult neîncrezătoare decât hotărâtă să-i urmeze sfaturile. Era ciudat, dar îi spusese la un moment dat că numai preoţii bisericii o vor salva. Era suficient pentru ea. Începu să alerge la toţi preoţii despre care auzea că erau mai renumiţi. Era pe drumuri mai tot timpul. Nu spaima morţii o împingea către aceştia ci dorinţa de a afla exact ce se petrecea în casa ei, cu familia şi cu ea. Divorţase şi fostul soţ o şicana, purtându-se mizerabil. O suna noaptea la telefon spunându-i fel şi fel de mojicii, o jignea, o înjura, o făcea în toate felurile. Nu mai suporta. Era mereu tensionată, o durea capul, nu mai mânca, slăbise, era încercănată şi obosită. Lua mereu concedii medicale şi fugea încotro vedea cu ochii. Plătea acatiste şi slujbe, chema preoţii în apartamentul modest în care stătea acum ca să-i facă sfeştanii şi să-i citească dezlegări. Mergea la Sfinte Masluri, se spovedea, postea. Citea actiste cu nemiluita şi nu se dezlipea de Psaltire. În tren, în autocar, în maşină, era mereu cu cartea de rugăciuni în mână. Preoţii îi spuneau să aibă răbdare, să-şi facă zilnic pravila şi să aştepte. I se făcea curte de către bărbaţii care o ştiau de mult şi care ar fi vrut să o ia de nevastă sau… Nu mai avea curajul însă ca să facă acel pas. Îi tot venea un gând care devenise în ultima vreme obsesie: să plece la mănăstire, să se ascundă într-un schit uitat de lume, să se rupă de toţi şi de toate. Nimic nu mai avea sens pentru ea. Simţea că în fiecare zi murea câte un pic pentru lume. Mergea la mănăstiri de maici şi stătea câte o săptămână, două sau doar câteva ore. Începuse să simtă cum înaintea ei se deschide o altă lume, nouă, necunoscută de ea până atunci. Mergea de mică la biserică dar nu avusese niciodată acest gând de a părăsi lumea şi de a intra în lumea monahală. Terminase liceul, făcuse o facultate tehnică, se căsătorise, îşi trăise viaţa în mod firesc până atunci, cu bune şi cu rele. Dezgustul faţă de escapadele sentimentale ale soţului o scârbiseră şi doar copilul o mai reţinuse ca să nu dea divorţ. Până la urmă o făcuse. Nu mai era cale de întoarcere în acea relaţie de familie. Ii era distrusă orice posibilitate de a mai răbda şi de a mai tăinui faţă de rude şi prieteni chiar şi faţă de copil mizeriile pe care i le făcea soţul ei. Fusese stupefiată să afle că ştia tot oraşul de amantlâcurile lui. La început a fost cuprinsă de mânie, a vrut să se răzbune dar în cele din urmă se resemnă. Se gândea că poate ea fusese vinovată. Bărbaţii au nevoie de o atenţie continuă şi de multă afecţiune. Ea îşi iubise soţul şi-l respectase dar după venirea pe lume a copilului care era mai tot timpul bolnav, atenţia ei se cantonă în jurul acestuia. Poate greşise. Nu mai ştia acum de unde pornise totul. Era mulţumită că acel copil care părea să fie mai slăbănog devenise un bărbat în toată puterea cuvântului, sănătos, puternic, inteligent, harnic şi cu un chef de viaţă irezistibil. Era plecat la studii în Canada şi avea o prietenă cu care spera să întemeieze o familie cât de curând. Lucra în timpul liber şi se descurca foarte bine cu banii. Era tare mulţumită de el deşi o durea în adâncul ei că erau departe unul de altul. O tenta să plece şi ea dar era ceva mai presus de acea dorinţă de a se alătura fiului său: o iubire profundă şi tainică pentru cineva care o ajutase foarte mult. Ani de-a rândul îi susţinuse inima şi o ţinuse la suprafaţa apei ca să nu se înece, să nu cedeze. Era un respect amestecat cu o iubire delicată, constantă şi binefăcătoare. Numai amintirea chipului acestuia o întăreau, redându-i dorinţa de a lupta, de a nu se lăsa doborâtă. Uneori, când citea rugăciunile, îi auzea vocea undeva în spatele ei, ca şi când era acolo, cu ea în cameră. Când fusese operată, nu reuşea să se trezească din anestezie punându-le probleme medicilor care se chiunuiau să o resusciteze. Îşi amintea foarte clar că l-a văzut lângă patul ei de la ATI cu epitrahilul de gât cum îi şoptea: hai să mai mergem un pic, mai avem ceva treabă; gata cu somnul, leneşo! Când a deschis ochii, medicul anestezist o privea uluit: dar ce-i de râs doamnă? Ea era cu zâmbetul pe buze. Mângâie încet mâna doctorului şi îi şopti: tocmai m-am întâlnit cu un prieten drag! Medicul dădu din cap şi o strigă pe asistentă: ai grijă de doamna că bate un pic câmpii. E de la anestezic. Îşi revine imediat. Ea ştia că adevărul era altul, prietenul ei fusese acolo şi o ajutase să treacă încă o piedică.

4.

Un ciocănit uşor la uşă o întrerupse din amintiri. Era părintele care îi adusese lapte cald şi pâine. I le puse pe masă şi îşi trase un scaun dinaintea ei. Nu o privea. Începu să-i vorbească cu voce joasă. Nu te mai amărî. Trece şi asta. Ai să vezi. O leacă de rugăciune şi va fi bine. Fă Paraclisul Maicii Domnului. Te va ajuta să te linişteşti. Nu te mâhni şi mai ales nu-l judeca. Iartă-l şi roagă-te pentru el. Ea se agită şi începu să-şi frământe din nou palmele. Ce i-am făcut, cu ce sunt vinovată? De ce mi-a spus acele vorbe urâte? Mi-e ruşine să mai dau ochii cu părinţii…Începu să plângă. Ce i-am făcut părinte? Spune! Călugărul îşi plecă privirea în jos. Nu ştiu, dar nici nu e în dreptul tău să ştii. Este de la Dumnezeu. El ştie de ce a îngăduit toate astea. Se numeşte iconomie dumnezeiască. Orice facem este numai de la El. Chiar şi acţiunile diavolului se fac numai cu voia Lui. Înţelegi? Femeia îl asculta şi-l privea cu ochii mari. Nu înţelegea. Simţea că fusese atacată de o fiară, nu de un om. Mai mult, acel om era chiar părintele pe care îl iubea atât de mult. Era distrusă. I se părea că toată negreala lumii se aşternuse pe sufletul ei. Părintele din faţa ei oftă. Trebuie să faci un efort ca să accepţi lucrurile aşa cum sunt. Eu nu pot să-ţi spun mai multe. Una că nu am voie – cine sunt eu să te luminez?!- şi doi e lupta ta, războiul tău cu lumea nevăzută. Trebuie să fii tare, să nu te laşi doborâtă. Dacă vrei să intri în monahism atunci să ştii că intri la război. Liniştea nu ţi-o vei găsi decât dacă vei face ascultare de duhovnic şi vei răbda fără împotrivire toate ispitele. Noi nu ne rugăm să ne ocolească ispitele ci să le putem duce la capăt, să le putem trece. Tăcu un timp. Tăcu şi femeia. Cuvintele părintelui sunau calde în inima ei dar nu aveau darul decât să-i potolească amărăciunea. Tot nu reuşea să se dumirească. Era un prag al înţelegerii peste care simţea că nu poate să treacă singură. Cineva trebuia să o ajute şi acum. Avea nevoie de duhovnic ei dar era conştientă că-l pierduse. Nu ştia cum şi de ce dar era convinsă că în acel om era o parte pe care ea nu o cunoscuse, nu o aflase şi nici nu o bănuise. Aproape că se temea să mai şi gândească. Refuză în interiorul său ideea de a mai merge să se spovedească. Brusc parcă dispăruseră din mintea ei tot ce învăţase, trăise şi înţelesese din ortodoxie. Dacă până în urmă cu câţiva ani nu era decât o spectatoare acum era cu adevărat o trăitoare întru Hristos. Avu o revelaţie care o ameţi: şi dacă totul nu e decât o imensă minciună? Dacă m-am înşelat? E totul doar produsul sentimentelor mele. Mi-am alimentat singură un fel de a gândi şi de a simţi. Eu singură mi-am creat în mintea mea anumite idei, păreri şi iată acum mă trezesc la realitate ca să constat că m-am înşelat. Asta e cu siguranţă: am trăit în înşelare! Am acordat unei persoane toate acele calităţi şi caracteristici pe care subconştientul meu le-a cerut de-a lungul vieţii. Mi-am creat singură un model şi acum văd că realitatea nu e conformă cu ideile mele. Structural l-am creat aşa, pe placul şi pe gustul meu, pe nevoile mele intime de subordonare a afectului pe care l-am manipulat cu bună ştiinţă. Îşi duse instinctiv mâna la tâmplă, gest care nu-i scăpă călugărului. Se ridică şi îi dădu o cană cu lapte. Bea, îţi va face bine şi nu te mai gândi. Încearcă să dormi un pic şi apoi roagă-te. Vin la prânz să-ţi aduc mâncare. Mai vorbim atunci. Plecă şi în urmă lăsă o dâră de mir. Femeia se ridică şi privi pe fereastră. Îl văzu pe părinte care mergea cu capul aplecat, păşind rar şi apăsat. Era îngândurat. Nu ştia prea multe despre el. Era bolnav dar nu se plângea niciodată. Mereu umbla cu privirile în pământ, tăcut şi liniştit. Răspundea dacă era întrebat dacă nu îşi vedea de drumul lui. În biserică, se aşeza în genunchi în dreptul unei strane şi nu se mai ridica decât doar la sfârşitul slujbei, plecând la chilie aidoma unei umbre. De câte ori venea la mănăstirea aceea părintele se îngrijea de ea într-un mod aparte. Era un amestec de milă cu bucurie. Se înviora atunci când o vedea şi de fiecare dată îi aducea mâncarea la chilie fără să i-o fi cerut ea vreodată. În acest fel o ajuta ca să evite fie foamea fie mersul la trapeză. Venea, se spovedea, se împărtăşea şi pleca mai departe în peregrinările ei. Încă nu se hotărâse unde ar fi vrut să rămână. Cu cât trecea timpul cu atât Dumnezeu îi deschidea alte perspective de înţelegere a vieţii monahale. Nu înţelegea de ce nu reuşea să se potolească undeva la una din mănăstirile de maici. Nu era o fiinţă complicată. Cu siguranţă s-ar fi descurcat şi ar fi făcut faţă greutăţilor dintr-o mănăstire. Ştia că era mai difil la maici dar nu se speriase. Totuşi duhovnicul ei încă ezita să-i dea binecuvântare. Îi spunea să mai aştepte. Ea pleca din nou în lume, mergea la serviciul pe care îl avea, dar revenea de fiecare dată cu speranţe noi. De data aceasta se întâmplase ceva. Se întinse pe pat şi refăcu tot firul evenimentelor petrecute în ultimele două zile. Sosise seara la mănăstire şi vorbise cu duhovnicul . Acesta se bucurase vădit când o văzu. Au stat un timp de vorbă şi apoi s-au despărţit rămânând ca a doua zi după Sfântul Maslu şi Liturghie să o spovedească. După ce s-a spovedit a mers la chilie. Şi-a citit rugăciunile pentru Împărtăşanie şi apoi l-a căuatat pe părintele arhondar întrebându-l dacă pate să-l ajute cu ceva la treabă. A călcat câteva aşternuturi, a mers la vecernie şi apoi s-a odihnit pentru slujba de noapte. Părintele ei duhovnic cânta la strană. Mereu se uita la ea. Nu înţelegea de ce. Nu mai făcuse aşa ceva. Apoi venise acea zi fatidică. Fusese la acatist şi apoi începuse Liturghia. El a venit destul de târziu la slujbă. Părea obosit şi agitat, iar după terminarea Liturghiei năvălise peste ea ca un vultur întărâtat. Adormi în cele din urmă oftând. Visă că o alergau nişte cai sălbatici. Ea ţipa şi se străduia să nu le stea în cale. Le vedea pielea asudată şi dinţii mari, galbeni care voiau să o apuce, să o muşte. Era obosită de atâta alergare. Simţea cum îi bate inima. La un moment dat i-a ieşit în cale un călugăr. Nu reuşea să-i vadă faţa. O tot îndemna cu gesturi necuviincioase să-i intre în căsuţa pitită într-o poiană. Ea refuza îngrozită de gesturile lui. Dar el nu s-a lăsat. A tras-o de păr în colibă şi îi spunea la ureche într-una: desfrânato, eşti o desfrânată. Ce ai uitat cine eşti? Ai uitat ce ai făcut în lume? Acum vii şi te dai o sfântă, o sclifosită. Na ia de şi de la mine o porţie. Şi o chinuia fără să ţină cont de ţipetele ei. Vrei călugărie, ia la tata o porţie şi vezi că mai sunt vreo trei care te vor servi. Nu ştia de unde mai apărură nişte călugări care rânjeau şi se apropiau ameninţători de ea. Era goală şi nu ştia cum să se acopere. Tremura din toate încheieturile, era îngrozită şi nu ştia cum să fugă de acolo.(…)

 

NORIEL – fragmente de roman

1456514_476683519110820_261863109_nMOTTO : si asta o să treacă, aşa cum trec toate…

Nu am încredere în bărbaţi, mi-a spus. Eram sigur că este una din nenumăratele ei glume pe care adesea le trimitea la adresa noastră. De unde să fi ştiut că în numai câteva vorbe reuşise să sintetizeze o durere mută, care îi marcase viaţa pentru totdeauna. De multe ori o acuzasem cu brutalitate că este hipersuspiciosă şi asta nu face bine într-o relaţie. Ah, cât urăşte şi astăzi cuvântul relaţie! Oare de ce am fost atât de neatent la inflexiunile vocii ei, poate aş fi realizat cât de mult avea nevoie să-i fiu aproape. Se clătina şi eu nu am avut ochi să-i văd tulburarea şi spaima,…nevoia de un sprijin real, nu de complezenţă. Da, sunt tulburat şi îmi revin greu din toată această întâmplare. Umblu pe străzi de aiurea, fără să am un ţel precis. Ştiu doar că vreau să retrăiesc totul, poate că voi reuşi să mă iert în cele din urmă. Dacă nu mă voi împăca cu mine, nu mă voi împăca nici cu ea. Şi ar fi prea mult. Greu de trăit cu o astfel de povară. Ea? Ea nu a fost supărată niciodată pe mine şi nici nu acceptă să înţeleagă că de fapt, principalul vinovat am fost eu. Pe mine m-a exclus de la bun început. Işi face şi acum reproşuri pentru nefericirea altora, dar nefericirea ei nu o vede ca fiind provocată în mod cert de cei cărora li s-a dedicat şi pe care i-a iubit cu atâta pasiune. Dar eu, eu care o ştiam şi-i ştiam caracterul şi modul de a gândi, oare unde am fost? Cum de am fost atât de laş să o las singură, să parcurgă acea perioadă de coşmar? Simt cum mă frig lacrimile în dosul pleoapelor. Cât aş vrea să pot plânge… De ce? De neputinţă.

Ma trage ata sa pun din nou in miscare toate fluidele din mine pentru a reancepe aventura scrisului – mi-a spus privind ganditoare intr-un loc numai de ea stiut. Stiu ce sa va intampla, a continuat. Ma voi arunca efectiv in oceanul de ganduri si voi incerca sa navighez pana voi da cu ochii de acea limba de pamant pe care o astept cu nerabdare sa ma imbat cu privelistea si linistea de acolo. Cred ca asta este principalul motiv pentru care vreau sa scriu din nou: sa ma vindec si sa-mi gasesc linistea. O spovedanie nu m-ar ajuta. Sunt atat de multe de povestit incat i-ar trece vremea bietului parinte care ar avea curajul sa se incarce cu cugetul meu. E mai bine asa. Munca mea va fi iertarea pacatelor, nu asa se zice? Simteam ca devine malitioasa si asta imi trezi toti senzorii. Se uita cu ochii mari la mine si spuse : ce pedeapsa mai mare e sa nu poti sa te eliberezi? Sa trebuiasca sa tii in tine, sa duci cu tine, noapte si zi, totul. Acum pare ca a venit momentul in care sa inceapa alt chin: chinul scrisului. Sa scot la lumina ceea ce s-a grefat pe fiecare celula, pe fiecare picatura de sange, pe fiecare gand. Faptele mele si faptele altora, care au trecut prin mine. Mi-au apartinut sau mi-au fost date.Nu va fi usor sa ma daruiesc hartiei. Doi colegi aveau in birou un afis: des murs ont des oreilles. Oare hartia are urechi? Fireste. Totul se aude. Nu am avut teama niciodata de ceea ce se aude. Mi-a fost teama de interpretari. Daca informatia ajunge la tinta neprelucrata, in forma bruta, mai ai o sansa sa te poti apara; daca primeste cate o codita, sau o interpretare noua, se distorsioneaza si greu mai poti reface traseul pentru a o peria din nou si a-i da forma initiala, adica cea reala. Dar tu stii cum e cu informatiile, ce vorbesc eu aici! Surase ironic. Am adunat atatea in mine despre femeia asta incat am sentimentul ca toti stiu ca despre ea voi scrie. Nu mi s-a parut firesc pana acum sa spun ceva in legatura cu ea, dar iata ca a venit momentul sa ma eliberez si in acelasi timp sa o eliberez. Sa-i las loc, sa iasa din mine, sa zburde, sa alerge cu tropot pe campiile verzi. Sa respire. A uitat sa se bucure, sa rada, sa traiasca. A uitat ca exista inca. Nu mai pot sa o vad cu zambet fantomatic, cu ochi tristi, trecandu-si suferintele peste grumazul zilei care vine. Cine ma poate judeca? Cine va avea curajul sa o judece? Cine o va face sa arunce cartea pe foc si sa-si bea in liniste mai departe ceasca cu otrava din care se hraneste, crezand ca e Dumnezeu.

O vad aproape zilnic. Se mai intampla ca din cand in cand sa fiu plecat sau ea dispare pentru o zi, doua, dar si atunci, har Domnului ca exista aceasta minune/stres care se numeste mobil. Ne auzim si stim unul de altul. De fapt, nu asta e important. Stiu pe unde este si ii aud vocea. Inseamna mult. Are un dar special e a intra in tot felul de necazuri. Parca e un magnet. Cred ca are ceva dramatic in amprenta ei astrala. Dar sper ca nu pentru mult timp, desi, dupa toti anii acestia… si Doamne, multi s-au mai adunat. Trec cu viteza, dar cu cata incarcatura si cata durere! O sun si cand ii spun: “ce faci frumusete?”, incepe sa rada, mereu amuzata de tonul meu. Mi-e drag sa-i aud vocea si mai ales rasul. Rade atat de frumos! Din tot sufletul. O simt atunci ca absoarbe ca un burete toata bucuria lumii. E lihnita dupa veselie si mai-mai ca uneori as face-o mica, numai cat sa-mi incapa intr-un pumn sa o ascund sub umar. Sa o pitesc de toate relele care le primeste dar si de cele pe care si le face cu mana ei, cu buna stiinta. Ea rade si spune: “am veleitati de kamikadze!”. Si chiar are dreptate. Cand ne-am intalnit eram asa de emotionat ca voi face cunostinta cu una din femeile care aveau in oras o aura mai speciala. Era cunoscuta ca si acum de multa lume. Am prins mana ei, calda si mica, in palma mea transpirata si am simtit ca vibreaza. Era un zambet toata si ii radeau ochii de culoarea levanticai. N-am mai vazut o asa nuanta! Cand se infurie par metalici si arunca scantei. Dar atunci era calma si emana atata tinerete si buna dispozitie incat greu as fi putut sa-mi dau cu parerea despre varsta. De fapt si acum, daca nu stii cati ani are, greu poti sa o ghicesti. Uneori are doua cute adanci intre sprincene, semn ca este foarte ingandurata, incordata sau suparata. Dar cand ii bubuie cate o trasnaie da capul pe spate si rade ca un copil. Poti sa fii suparat de moarte ca tot reuseste sa-ti smulga un zambet. La randul ei, oricat de suparata ar fi, e imposibil sa nu faca o gluma, chiar daca uneori e cinica si rea. Dar de cele mai multe ori este rea si acida cu ea. Nu se sfieste sa-si arunce in spate poveri si sa se autoculpabilizeze, chiar daca esti tentat sa crezi ca cerseste o negare din partea ta. Asa e ea. Ai zice ca e foarte conservatoare si plina de prejudecati. Gresit. E un spirit descatusat care umbla liber si in vazul tuturor face si spune ceea ce simte. Traieste la lumina lui Dumnezeu.

Am plecat devreme. Asteptandu-l in statie am avut vreme sa ma gandesc la toti oamenii care la acea ora dormeau. De jur imprejurul meu blocurile cu pleoapele acoperite. Doar neonul strazii si luminile de la magazine imi tineau companie. O trupa de caini au trecut semet pe langa mine, traversand strada, atenti la masini.Ce interesant ar fi sa se puna si locuri de trecere pentru caini. E o generatie noua. Au habar de bolozii din metal alunecator pe roti si stiu sa se fereasca sau asteapta cuminti pana cand e “verde”. Aveam treaba astazi si un fior imi trecea din cand in cand pe coloana. Trebuia sa primesc acea “tidula” cum ii spune ea, pentru a-mi incepe poate o noua viata, poate un alt episod din trairea mea, din trecerea mea pe pamant. Nu stiu ce ma facea sa nu am acel sentiment de claritate. Aveam peste cateva ore sa mi dau seama ca intuitia e o mare desteapta. Daca nu doarme te anunta la timp. Am plecat la drum. Masina toarce ca un motan pufos fericit ca are tot ce-i trebuie. Ma uitam la barbatul inca foarte tanar de langa mine. Oboseala ii incercanase ochii. Oare cat a putut sa doarma? Putin. Ne-am intalnit doi pesti intr-un acvariu cu forma aerodinamica. E unul din modelele de care ea este efectiv indragostita. Cine ar fi crezut ca poate sa-ti vorbeasca despre marca Wolksvagen cu atata pasiune! Noi, cei doi nascuti in zodia Pestilor eram in mediul nostru, ne simteam bine, asa ca nestingherita discutia a curs un timp de la sine. Acum stiu ca ea avea dreptate cand imi spunea ca se teme de tacerile lui. Spune multe prin tacere si in acelasi timp suferinta lui daca ar avea curajul sa se desparta de suflet s-ar inalta catre cer intr-un strigat plin de durere. Am vorbit la un moment dat si despre ea. Toate receptaculele, toti senzorii, toata armata din mine era prezenta si-l scana cu atentia vanatorului de mare clasa care asteapta sa-i pice in bataia pustii trofeul cel mare. Si parca cineva acolo sus a tinut cu mine. A inceput sa vorbeasca. Mi-a tresaltat inima de bucurie. De cand te-astept i-am spus in gand. Hai, desfa baierele pungii si scoate tot. Pune aici la neica in palma tot, sa pot face curatenie in casa din tine! Stiu ca l-am urat un timp. Atunci cand o vedeam cum sufera si se prabuseste. Nu puteam sa o inteleg. O femeie care atunci cand simtea ca nu merge ceva, spunea pa si gata; povestea se termina, de cele mai multe ori intr-o relatie amicala, fara galagie. De data asta era altceva. Si este cu adevarat altceva. Ceva se va intampla. Se vor schimba unul pe altul si se vor modela reciproc, in asa fel incat armonia se va aseza intre ei. Nu se poate altfel. Fiind un personaj atipic, e firesc sa fie atipica si relatia dintre ei. In timp ce vorbeste constat uimit ca atipic este si el. Nu ma mai poate mira nimic de acum. Judecatori? Hm. Cu carul! Sa fie sanatosi. Si sa fiu si eu sanatos ca mi-a dat Dumnezeu minte sa vad si sa simt realitatea. Se vor mai infrunta dar dincolo de tot ceea ce numim noi normalitate, cred ca intre ei exista un altfel de normalitate. Subtila si indefinibila. Si e mult mai puternica decat tot ceea ce stiu eu.Simt ca in curand se va asterne linistea si pacea peste ei si apele se vor calma, alegandu-si un drum calm, pentru cat va avea viata timpul numarat pe raboj. Mult sau putin, ei vor invata sa cunoasca fericirea si sa lupte unul pentru altul. Sunt impresionat si nu am cum sa nu recunosc. In urma poate cu cateva luni as fi fost in stare sa-l iau de gat si sa ma razboiesc cu el. Sa-l determin sa dispara din viata ei pentru totdeauna.Ca am fost martor la suferinta ei e una, dar ca eram revoltat pe neputinta ei, pe orbirea ei, pe nefirescul situatiei, era alta.Si asa este: o situatie nefireasca, nefireasca pentru cei ce nu pot intelege… Si cat de multi sunt din pacate… Daca va face face la situatia asta? Da, cu o singura conditie: sa simta iubirea. Par cuvinte de doi lei, dar ascund in fond o mare aventura. Aventura invatarii iubirii. Sa iubeasca, sa daruiasca iubirea si in acelasi timp sa invete sa o primeasca. Nu oricine are acces la astfel de intalnire. Desigur poate fi un esec de proportii, cu urmari dezastruase, sau o victorie a vointei, a fortei de cunoastere, a intuitiei. Acum ma uit in urma si gandesc ca suntem datori existentei.

Imi spune: stii ce am facut? I-am scris. Uite, gaseseti un fisier unde este scrisoarea. Citeste-o. Am citit-o cu teama celui care cu maini nepricepute rasfoieste un ierbar. Mi-ar fi fost necaz sa strivesc vreo planta pusa cu atata grija intre foi ingalbenite. Dar tentatia de a citi era mai mare decat teama. Accesez fisierul si cand termin realizez ca nu sunt in stare sa rostesc nici un cuvant. Cum as putea?! O privesc. Sta cu spatele la mine. Prin geamul de la bucatarie vad cum curge zapada din cer. Nedefinita si infinita. Parca e un golan. Cu mainile afundate in buzunarele pantalonilor de trening, care falfie acum pe ea, cu umerii usor aplecati, tunsa de toti banii, o simt inclestata si adancita in ganduri si imagini numai de ea stiute. Barbatul sa fie pentru ea o problema majora care sa-i fi dat peste cap viata, sau efectiv intrase intr-o perioada in care poate tacerea era un alt mod de vindecare? Mauna inseamna tacere in indiana. Nu stiu cat si-a insusit filozofia yoghina, dar stiu ca o are pe a ei, puternica si aproape fara fisuri. Cand va tasni din strafundurile sufletului precum lava unui vulcan, nu stiu cum va rezista calculatorul la viteza cu care va scrie. Se apropie. Se apropie momentul. Ii simt dogoarea si calmul ei aparent spune multe. S-o ajute Dumnezeu, atat mai pot spune in mintea mea. Ii spun ca trebuie sa plec. Zambeste si spune: pai ca intotdeauna am sta de vorba pana ne-am plictisit! Era ironica: nu vorbisem de loc. Poate avea ceva sa-mi spuna? Am cercetat in ochii care erau intunecati. Iar ascundeau tristete. Oare unde mai incapeau atatea evenimente petrecute aproape zilnic, de luni de zile? Ce se intamplase oare cu existenta ei? De cand ramasese singura realizase multe dar si cata oboseala, suparare si amaraciune… Am inchis usa lasand in urma-mi o femeie puternica pentru care a invata smerenia si umilinta in fata lui Dumnezeu conta mai mult decat absolut orice. Chiar si iubirea fata de un barbat o privea ca pe o lectie. Si ea incepuse sa o invete. Stiam ca nu se va mai poticni si nu se va mai lasa acoperita de indoieli. Era cu siguranta pe Cale. Dincolo de tristete zarisem stralucirea sufletului incarcat cu bucuria infinita a Marii Iubiri.

Craciun in noiembrie – fragment din roman

9437_1002033509813976_7965575835667044965_n(…) Într-un târziu m-am culcat dar gândul nu se mutase de la despărţitura aceea a frigiderului unde se afla crema de ciocolată şi vanilie. Era trecut de miezul nopţii. M-am dat jos din pat trăgând cu urechea la zgometele casei. Îl auzeam pe Spidy căscând. Era haios uriaşul! M-am dus la bucătărie şi ca un hoţ, am deschis cu grijă frigiderul şi mi-am luat trofeul, o linguriţă, apă minerală şi m-am întors victorioasă. Am început să savurez gustoasa cremă, nemaipăsându-mi de calorii, colesterol, trigliceride, glicemie, etc. Eram în mijlocul fiestei, bucurând şi pisica, regalând-o din când în când cu un pic de cremă întinsă pe botic, când am primit un mesaj pe mobil. Dormi? Spune drept că nu dormi! Am o surpriză pentru tine! Era Ştefan. Nu dorm, ţin companie birmanezei. Am dat atacul la crema de ciocolată. Dacă nu te grăbeşti poţi să-ţi iei adio de la ce se mai află în borcan. Ce surpriză? Mi-a răspuns imediat: păi dacă-i surpriză! Cît despre ciocolată, nu-i bai! Vin în aprox…un minut! A deschis uşa. Era bucuros şi avea o figură poznaşă: ţinea în braţe un ghiveci cu un brăduţ frumos ambalat. Era şi o carte de vizită de-a lui. Pe verso scrisese cu litere elegant caligrafiate: Crăciun în noiembrie!

Vei crede sau nu, e doar problema ta: mie mi-au dat lacrimile. Să nu mă întrebi, că nu ştiu să răspund acum. Poate altă dată. Mă uitam la brăduţ, mă uitam la Ştefan şi iar la brăduţ şi iar la Ştefan. A aşezat ghiveciul cu grijă pe măsuţa mică. Era atâta gingăşie în acel brăduţ dar şi în gesturile lui oarecum stângace. Cum să pot descrie? Şi nici nu o voi face de teamă să nu stric magia în care intrasem.

Ştefan era obosit. Vedeam pe faţa lui paloarea şi cearcănele adânci de sub ochi. L-am găsit în birou, nu ştiu cine l-a adus, spuse arătând spre brăduţ. E simpatic. Îţi place? M-am gândit că te va bucura. Aşa şi era: îmi făcuse o surpriză frumoasă. L-am întrebat dacă a mâncat ceva. A spus că a băut doar un ceai cu multă lămâie şi nu îi mai era foame. Voia să se odihnească. Mi-a spus noapte bună şi a plecat în camera lui. A revenit după câteva minute şi mi-a spus puţin încurcat: ei, dar eu am uitat ceva important. M-a sărutat pe frunte şi mi-a şoptit: noapte bună, Ileana Cosînzeana. Nu ai uitat că eşti unică?

Pentru ca tu

pentru ca tu
tu acea nota mistica ce rasuna singura in Univers…11705327_944392918943648_859633990961107986_n
pentru ca eu sunt prima si ultima am gandit la tu,
acum stiu ca tinele tau are nevoie de tie
de exemplu fluturele care se zbuciuma nelamurit pe mana mea, alunecand intr-o miscare circulara intre caldura femeii si energia computerului
un fluture aparut de niciunde si de nici nu gandesti; pe sanul stang, pe umarul drept, pe obraz…
zurbagiu, spiritul meu leagana o doina din Ardeal: lerui ler de leruleana – doina pentru fluture, brad, lup si barbat
ma adun totusi cuminte sub cearcanul noptilor adormind in somn nestiut, calator: de din dor de dor/ranile din cer ma dor
ma intorc inspre tinele tau sa-ti cuprind ramurile; sunt frunza si fruct; imi altoiesc umerii trecandu-i peste genunchii tai; ma inalt si ma desfac in curcubeu de senin devenid ochi din ochii tai; ah, dorinta…si buzele pofticioasele; soldul se leagana hotarat peste arcul de trup rasucit a furtuna/ e luna… ma doare geamatul mut; din munte se pravale la sabat geburahul luminii straine; sa viiiiiiiiiiiiiiiinaaaaaaaaaaa! din jad diamantul suspina prelins peste floarea de mac;

ma aduna fecioara din luna; ma aduna dulcea mea Duna
la sfatul din cerc ma petrec; somnoroasa- mi-e bine – eu mie, femeie
tinelui tau azi din suflet nepereche sa-i cante povestea sarpelui incatusat
ridica-ti arcusul- regescu-ti destin- esti doar doi intr-un tine sublim rastignit a iubire
sa-ti cante
peste timpul din timp unicul timp esti doar tinelui tu
si-atunci ce-ar mai ramane? doar sa-ti zic
sa-ti zic de bine
sa-ti zic de Lumina din tine
sa-ti zic de iubire
sa-ti zic de dor plimbator

 

Umilinta

 

nu e de ici colo sa intelegi ca umilinta se invata
nu e de ici colo sa inveti a invata
nu e de ici colo sa intelegi ca a invata umilinta inseamna iubire

si spun cu orgoliile adunate in manunchi pe care ti le prezint mandra: vezi ce minunata sunt? si tu zambesti – interior, fireste; hm, esti tare minunato! dar cu bunavointa de a simti eroul cum stai? te astepti sa declam; ma-ncrunt, normal: prea multa fereala; de mine, fireste; necrutator ma-ndoi ca sa-L vad/sa-L simt pe UNU; doare; ridicol; e doar placere; nimic nu doare cand il afli pe UNU; si nu te lasi; un du-te-vino;ma tem; principiile-mi sunt tandari; alerg dezlanat dupa ele poate mai adun de-o portie; s-au dus; ma uit dintr-o parte la tine; cum as putea privirea sa-ti suport; ochiosule imi vine sa-ti strig; nimic nu-mi mai iese; sunt ravasita si ma intreb intr-un tarziu pe unde-mi sunt; pas masurat, ma tii din scurt; m-am impleticit in vorbe si vulgul e doar la un metru; tot dau cu stangu-n dreptu’; e ceata; e ceata in mine; iti simt mirosul si daca e barbatul, atunci nu am indoiala: continui sa ingan “divinizeaza barbatul, divinizeaza barbatul…”; e in gandurile mele? 11178365_10204338618130489_4118805747134971457_nnoooo, e doar o incantatie; lipseste forta reala, aceea care stiu ca ma poate determina sa ma darui LUI absolut si neconditionat, fara sa controlez, fara sa masor fiecare gest; simt aerul si din nou, mult mai puternic, BARBATUL ca esenta – indoiala se refugiaza in ceata de care m-am dezbracat sovaielnic dar pana la capat in cele din urma; sunt goala; am tras de colturile umbrelor sperand sa te infrunt; pasesc langa tine; lacrima nemasuratei mandrii lasa loc recunostintei ; trandafirul luminii se desface inaintea mea; iata bucuria manifestarii gratiei divine; ha, vezi ca pana la liderul deputat sunt mai intai de toate femeie? desigur – imi spui, tinandu-ti in continuare mainile la spate, privindu-ma din cand in cand cu ochii facuti liniute (ah ce ma tem cand faci asa pentru ca stiu ca ma descosi toata pe dinauntru si se vede carpaceala, sau broderiile pe care le tin pitite, sau mai stiu eu ce se vede; atat: se vede si gata!); si fara suparare, adaugi brusc, o femeie splendida in devenire; da-da stiam eu ca nu ma vei ierta; ai dat cu biciu-n mine – desigur cel spiritual! – pana mi s-au facut basicute pe dosul sufletului… lasa, nu mai vedea si asta… ma ocup eu; de aia s-a inventat singuratatea… si ce daca voi plange? lacrimi de alint ai spune tu… ei bine nu, lacrimi si atat…

asa ca spuneam unor ochisori frumosi ce stralucescin inima mea, (dar ah, tare ma voi copilari cand voi numara pana la trei si licuricii vor contiuna sa-si poarte luminitele) ca ma voi strecura curand intr-o maneca de pijama si… si mai vedem noi ce si cum si cand si de ce si cu cine…
ei cu cine!
taci tu!

FIUL VULTURULUI

[Fragment din roman]

18884[1]

Călugărul plecă mai departe.În urma lui rămase tăcută şi parcă străină mănăstirea. Timp de nouă ani zidurile ei de piatră au ştiut tot. Absolut tot. Şi râsul şi plânsul şi bucuria şi mânia demonică. Nu privi de loc în urmă. O întrebare grea stăruia în mintea lui care părea înţepenită. Oare fac bine ce fac? Strânse din dinţi şi mări pasul. Rucsacul îi atârna şi el trist pe umăr. Zăpada scârţăia sub bocanci. Era albă şi sticloasă. Razele timide ale dimineţii desfăşurau înaintea lui un maldăr de diamante.

Îşi aminti de vremuri de demult când într-o zi asemănătoare de iarnă a lui ianuarie văzuse acele miliarde de diamante care străluceau de-l dureau ochii. Părea că a intrat într-o poveste. Ştia el o poveste scrisă de fraţii Grimm despre o ţară a zăpezilor, unde totul era de gheaţă, chiar şi inima reginei. O citise când era copil. Îi plăcea mult să citească. La mănăstire a avut parte de această bucurie. Tare se bucura când după ascultare îi mai rămânea timp ca să citească. Lua de la pangar cărţi bune, de mult folos. Se trezi că zâmbeşte la amintirea lor. Buni prieteni i-au mai fost!

Mulţumi în taină sfinţilor părinţi care le scriseseră şi în aceeaşi măsură blândului părinte de la pangar care le aducea în mănăstire. Simţi că deja îi era dor de el. Îi va lipsi foarte mult. Cu vocea lui şoptită, duioasă şi caldă, te îndemna să iei o carte. Chiar dacă nu aveai atunci bani, ştia că îi vei aduce cândva. Nu sunt ca el, nu sunt… şopti în barbă. Îşi suflă nasul şi cu dosul mânecii îşi şterse ochii, nevrând să accepte lacrimile grele care îi şiroiau pe obraz, alunecând pe haină. Oftă din adâncul inimii.

Privi înainte. Ochii albaştri, mari şi senini, căutau un sprijin de care să se agaţe. Cerul de deasupra sa îi aminti că Maica Domnului e acolo, cu el. Brusc întoarse capul. Ca într-o străfulgerare icoana Sfântului Ioan Botezătorul îl ţintui pe loc. Simţi că nu mai poate merge. Se opinti dar picioarele refuzau să-l asculte. Doamne, nu mă lăsa! Ajută-mă! Deasupra capului se rotea un vultur imens. Aşa va să zică, acum ai venit! Ai aşteptat să plec din mănăstire ca să mă arunci în deznădejde. Te-am strigat şi nu m-ai auzit. Te-am rugat să-mi dai răspuns. Ai fost mut şi surd. Acum ce vrei de la mine?

Ţipătul din mintea sa se luă la întrecere cu dangătul clopotului. Era Liturghia. Călugărul mormăi ceva, dădu din mână şi se întinse din nou la drum. Aproape că îi venea să alerge. Năduşise din cauza efortului. Îşi aminti de vremea când făcuse armata. Tare mai era greu să faci instrucţie pe timp de iarnă. Ei, a trecut. Cu bune, cu rele.

Din urmă îl ajunse o maşină. Nu făcu semn cu mâna dar maşina încetini şi opri în dreptul său. Părinte, unde te duc? întrebă bărbatul aflat la volan. Unde e voia Domnului, răspunse călugărul. Hai părinte, urcă. Merg înspre Haşca. Vreau să ajung la părintele Justin, de mă va ajuta Domnul. Părintele surâse în barbă. Îi plăcuse omul. Se urcă lîngă el şi frecându-şi mâinile îngheţate zise: păi într-acolo e voia Domnului! Să mergem dară!

Limuzina rula pe şosea. Vorbiră un pic despre modelul maşinii, de anul de fabricaţie, motor, consum şi preţ, că aşa-s bărbaţii, cum dau unul de altul ori vorbesc despre fotbal, ori despre maşini, ori fac politică. Când epuizează subiectele, dacă mai e vreme, mai vorbesc şi despre băuturi, acareturi şi altele.

Din vorbă în vorbă părintele află că omul era foarte bolnav. Privea la el printre genele-i lungi şi dese. Era destul de tânăr şi se vedea că nu era de ici colea. Cu siguranţă era om cu carte multă şi cu bani. Era din Bucureşti. De când aflase că are cancer umbla pe la mănăstiri. Avea mare credinţă că se va face bine, deşi prognosticul medicilor era destul de sumbru. Avea o fată în Canada, căsătorită şi aştepta un nepoţel. Îi tremură puţin vocea când povestea despre fată şi mai ales despre ginerele său care era orfan. Crescuse la un orfelinat. Acum era medic şi era un soţ minunat, bun şi tandru. Ginerele lucra la o mare clinică din Toronto şi mereu îi cerea să plece la el, să-l îngrijească. Fata nu ştia de diagnostic, aşa cum nu ştia că mama sa era în Italia cu fostul coleg de facultate al tatălui său. Avea să-i spună despre boala sa incurabilă după ce venea pe lume micul Ioan, căci aşa îl vor boteza.

Părintele dădea doar aprobator din cap, fară să comenteze prea mult. Ioan va să zică… aşaaa…ei, frumos, frumos! Dumnezeu să vă ajute la toţi şi să vă dea minte bună şi putere! Pe drum, copacii acoperiţi cu chiciură păreau bijuterii. Drumul până la Haşca părea un vis de iarnă. Soarele strălucea şi văzduhul era atât de limpede încăt puteai vedea departe, în zare, sus pe dealuri şi povârnişuri. Frumoasă mai e ţara asta domnule! Părintele se mulţumi să aprobe, dar nu se putu opri să nu mârâie în barbă: de aia o vor toţi hoţii şi răii!

Omul de la volan explodă. Începu să turuie ca o moară: păi cum părinţele să nu o râvnească toţi? Uite şi dumneata cât este de frumoasă! Să o cuprinzi în palme şi să îţi lipeşti obrazul de ea! E ca o codană!…Ochii i se învăpăiară şi părintele îi simţi aproape fizic durerea şi tulburarea. Vrăjmaşii dom’le, mulţi…văzuţi şi nevăzuţi! Dumnezeu să ne apere pe toţi! Greu război ne aşteaptă. Dacă ajută Domnul poate ne-o spune ceva părintele Justin acum, când mergem la Sfinţia Sa. Oftă şi privi înaintea sa pe drumeagul care ducea la manăstirea Petru Vodă.