Haos?

Read More
aladin-2368384_1280

Uite, azi m-am tot gandit la ce se intampla in Romania si in lume. Nu stiu de ce dar parca nu mai suntem in firea noastra! Oare chiar stim ce vrem? Am stiut noi vreodata? Ne gandim cu seriozitate la generatiile care vor veni dupa noi? Ce le lasam? O grea mostenire? Am avut si noi asa ceva, numai ca era comunista. Cum facem, cum nu facem iar ne adapostim in umbra trecutelor vremi si reactionam fara vlaga.

Sa accepti cu nonsalanta ca invatamantul sa fie in continuare politizat mi se pare crima de grad inalt! Poate chiar de Lèse-majesté, pentru ca este ofensata insasi sanatatea mintala si existenta natiunii romane. Elevii vor fi cei care au de suferit. Si nu e drept pentru ca le-am ingradit libertatea de alegere.

De fapt e ciudat un pic pentru ca se zice ca ne nastem oameni liberi! Serios? Pai in momentul in care a primit certficatul de nastere copilul a fost vandut, donat statului, prin urmare sistemului. Unde este libertatea noului nascut?

Ce va iesi din copiii generatiei acesteia care este acum in bancile scolilor si ce va iesi din generatiile urmatoare? Am senzatia ca in contextul care se prefigureaza vor iesi clone care vor marsalui alaturi de parintii si bunicii lor in frontul de partid! Ma astept sa vad din nou tablouri cu chipuri prin scoli , sa inceapa ora de clasa cu intonarea imnului – asta n-ar fi chiar rau daca s-ar schimba in unul mai energic si mai dinamic; ma astept  la militarizarea scolilor si la existenta de trupe speciale care sa-i urmareasca pe copii; ma astept sa li se fure copilaria in continuare, si uite asa sa devina personaje fara personalitate, oameni duri, robotizati si fara sa aiba voie sa gandeasca.

Dar oare de ce ma mir si de ce imi dau cu parerea? Din unicul motiv pentru ca imi pasa si pentru ca nu ma poate lasa indiferenta directia inspre care se indreapta curentul. Pentru ca simt ca si eu, si tu, trebuie sa intelegem ca suna alarma si ca este timpul sa hotaram daca o luam la dreapta, o luam la stanga, stam pe loc, mergem inainte sau mergem inapoi? Poate ca mai e loc totusi de un reviriment! Nu ma pot obisnui cu ideea ca in Romania va incepe haosul!

 

Roland Garros

 

Azi ma gandesc la Simona Halep si la Roland Garros. Poate ca un pic ma gandesc si la Cristian Tudor Popescu. Am urmarit conferinta de presa imediat dupa meci. Ce-am vazut ? Un omulet trist, mahnit, uimit. In acelasi timp un sportiv puternic, antrenat fizic si psihic care a raspuns la foc automat intrebarilor puse de jurnalisti. Chiar si ei erau oarecum ”atinsi” de esecul Simonei si poate de aceea intrebarile nu au fost nici dure si nici puse cu ”efect”.

Da, Simona a pierdut Roland Garrosul si asta doare. In fond orice jucator profesionist de tenis viseaza la Roland Garros! Si Simona a visat si chiar a ajuns in finala ! Nu ma intereseaza reactiile urate ale conationalilor mei pentru ca imi sunt familiare. Asa e neamul ! Inca nu am inteles ca este esential sa fim aproape ca unul langa cei care ne reprezinta steagul national, nu conteaza in care competitie! Si la bambilici daca am fi intr-o finala ar trebui sa fim langa jucator ! Castiga el, castiga Romania ! Automat se leaga numele invingatorului de tara! Inca nu am ajuns la performanta sa fim planetari, adica cetateni ai planetei pamant in competitie cu cetateni ai altor planete. Inca suntem la faza de tari, de natiuni ! Iar noi inca suntem romani.

De ce m-am gandit un pic si la CTP? Pentru ca este jurnalist, pentru ca este jucator de tenis, pentru ca a crezut in Simona Halep si o sustine neconditionat, si pentru ca are dreptate  cand spune pe contul sau de facebook: Înjurați. Continuați. Și totuși, Simona e o învingătoare! Oricât de tare mă doare, e un fleac pe lângă ce simte acum Simona. Știu cum e asta, tăcută, ascuțită și perversă ca o durere de măsea a sufletului, după un meci pe care l-ai pierdut când ai fost atât de aproape să-l câștigi…

Pana la urma chiar nu ma pasioneaza si nici nu ma intereseaza modul in care au reactionat vomitacii si leprele dupa meciul Simonei Halep ! Ii respect insa pe cei care i-ai fost recunoscatori jucatoarei de tenis ca a dus numele Romaniei in finala de la Roland Garros! Le sunt recunoscatoare pentru ca au sustinut-o cu gandurile lor bune, cu incredere, cu energia lor si ca au fost alaturi de ea si cand a pierdut .

Meciul l-a câștigat Jelena, nu l-am pierdut eu, a recunoscut Simona cu un fair-play desăvârșit. Pana la urma in sport si nu numai, fair play-ul conteaza! Asta ne caracterizeaza in primul rand ca oameni care recunosc si accepta regulile in sport !

Mental schimbată în bine, cu glezna care a rezistat la Roland Garros, cred că Simonei nu-i rămâne decât să digere cât mai repede amărăciunea, să-și îndrepte eforturile și, împreună cu noi, speranțele către Wimbledon…- incheie postarea sa Cristian Tudor Popescu, un jurnalist de clasa chiar daca de multe ori  pare antipatic si enervenat. E fara indoiala o voce careia merita sa-i dai atentie.

Despre ce a fost vorba la Roland Garros ? Despre Simona Halep si despre Romania ! Se poate intoarce Simona acasa ca la mama iubitoare care o primeste cu iubire , o mangaie si o alina intr-un somn vindecator, datator de puteri noi si incredere ?

Multumesc Tereza !

 

 

Azi m-am gandit la un moment special din viata mea. A fost atunci cand am invatat despre iubire, intelegere, simtire si toleranta, despre daruire, rabdare si impacarea cu toti si cu toate.

In urma cu niste ani am insotit o delegatie de doamne venite din Elvetia. Faceau parte dintr-o fundatie de foundraising si venisera in Romania intr-un fel de audit. Voiau sa vada ce se petrecuse cu banii adunati pentru diverse proiecte realizate in judetul Bacau. Am mers cu ele in acea zi la Ordinul de Caritate al Maicii Tereza, sanctificata pentru tot cea a facaut in viata ei in sprijinul oamenilor necajiti si neajutorati. Nici nu banuiam ce avea sa-mi aduca nou in viata mea acele cateva ore pe care le petrecusem in incita acelui asezamant auster, curat, cu aspect de sanctuar. Nu ai fi crezut ca traiesc oameni acolo. Nu ai fi crezut ca traiesc copii cu grave malformatii, cu dureri si spaime. Paseam in tacere, ni se auzeau pasii pe dalele curate, mirosea a curat peste tot si daca se vorbea, se facea in soapta. O catedrala a linistii prin care maicutele indience, maslinii, zambitoare si micute, imbracate in sariuri albe cu dunga albastra si incaltate si iarna si vara in sandale, pluteau prin camere si pe holuri.

Primul soc l-am simtit cand pe niste trepte in living statea asezat o frumuseste de barbat tanar, care tinea in brate un bebelus cu un cap urias. Il legana si ii canta un cantecel. M-am apropiat de el si am facut cunostinta. Se numea Steven, era student la medicina si facea vara voluntariat in Romania. Mi-a spus cate ceva despre micutul din bratele lui. Era chestie de ore ! L-am intrebat de ce nu il pune in patut. S-a uitat la mine cu ochii lui mari, albastri, a clipit marunt din genele lungi si zambind mi-a luat mana si mi-a pus-o pe pieptul copilasului. Simti? Acolo e viata! Il insotesc pana la capatul calatoriei. Nu stiu daca ma aude, daca ma simte, dar stiu ca vibratiile mele ajung la el. Mi s-au umezit ochii. Sub palma mea o inimioara inca se mai zbatea sa traiasca. Am fugit de langa Steven si m-am alaturat grupului de doamne, impresionate si ele. Erau simplu imbracate, erau in virsta si erau modeste. Mai tarziu aveam sa aflu ca acele doamne erau profesori doctori, cercetatoare, secretare de stat…femei destepte, culte, inteligente.

La un moment dat am simtit o manuta mica strecurandu-se usor in mana mea dreapta. Langa mine era Tereza, o fetita de 10 ani, tunsa scurt ca si mine, cu priviri incrucisate si cu un picior care de la genunchi era intors invers. Alt soc. Ce faci – m-a intrebat. Bine, am venit in vizita la voi , i-am raspuns inca negasindu-mi atitudinea cuvenita pentru aceasta intalnire. Hai sa-ti arat prietenii mei , si fara sa mai astepte m-a tras dupa ea. Mergea ciudat dar era atat de hotarata incat a trebuit sa o urmez. Usa dupa usa s-a deschis si apoi s-a inchis la loc. Am vazut copii care aratau ingrozitor! Se nascusera cu niste malformatii incredibile si fusesera parasiti. Unii puteau vorbi, altii doar gesticulau. Nu tipau, nu strigau, nu se leganau. Erau linistiti si ma priveau curiosi. Unii ma atingeau, altii imi zambeau. Am cunost un tanar care putea sa stea in scaun cu rotile la masa si picta. Picta icoane, pietre, tablouri. Avea talent. Isi dorea sa locuiasca intr-o garsoniera a lui unde sa picteze. Ulterior am aflat ca doamnele din Elvetia i-au implinit dorinta.

Tereza a vrut sa ma mai duca si in alte camere dar era deja mult prea mult pentru mine. M-am ascuns intr-o nisa unde am izbucnit in plans. Nu intelegeam unde erau tipetele, strigatele de durere, de neputinta, de razvratire. Unde erau mirosurile pestilentiale din centrele cu copii handicapati. Nu intelegeam in ce lume intrasem. Brusc am ridicat privirile si am vazut printr-o lucarna cerul senin si atunci am inteles: eu nu eram acolo intr-o lume a neputintei ci a iubirii. Dincolo de ziduri,afara,  traiau oameni normali care nu intelegeau ce este iubirea si cat de inalta poate fi. Noi, toti care traiam intr-o lume aparent normala eram de fapt cu grave handicapuri! De neintelegere, de ne simtire, de neschimbat din incapatinarea noastra, de neinteles pana la urma! Toti vorbeam despre iubire, despre compasiune, despre iertare si impacare cu noi dar totul era doar la nivelul buzelor nu si al inimii. Plangeam in hohote. Imi plangeam si de mila mea, pentru ca traisem cativa ani soarta mamei care are un copil surd pe care a  trebuit sa-l ajut sa invete sa vorbeasca, sa razbata si sa traiasca intr-o lume care ma suspecta ca as fi facut ceva in timpul sarcii si care imi rejectau copilul crezand ca daca este surd si tipa in loc sa vorbeasca, inseamna ca este si retardat mintal. A fost un alt soc.

Tereza a venit langa mine si mi-a imbratisat picioarele spunandu-mi cu voce clara: nu plange, de ce plangi? Noi aici nu plangem, traim frumos! Vai de capul meu ! Cine sa ma mai opreasca din plansul meu neputincios? I-am sarutat manutele si ea brusc a inceput sa rada. Ce-i, am intrebat-o, oprindu-ma din plans. Esti smangalita pe ochi. Normal ! Rimelul meu se intinsese pe fata din cauza lacrimilor. A inceput sa ma stearga cu un  servetel si cand a crezut ca e in regula mi-a spus: esti tare frumoasa ! Ba tu esti frumoasa Tereza! Radea si ea, radeam si eu. Am sa fac operatie si am sa fiu ca tine! Nu mai vedeam privirile ei incrucisate, nu mai vedeam piciorul contorsionat. Vedeam o fetita desteapta, curajoasa, pregatita de viata. Eu, desi eram matura, inca nu eram pregatita de viata. Mai aveam atatea de invatat! Invat si acum!

Tereza a ajuns in Elvetia, a facut operatiile si acum este o tanara normala, care a terminat facultatea de medicina. Cand imi este greu tare, inchid ochii si imi aduc in minte vocea ei: nu plange Elika, noi aici suntem fericiti!

Draga mea Tereza, ai dreptate, aici si acum suntem fericiti, dincolo de ura, minciuna, violente, rautate, putinatatea iubirii, lipsa de toleranta si intelegere. Cine pricepe acest lucru e viu si inseamna ca are iubirea in el. Iti multumesc draga mea coplia si iti port mereu recunostinta in sufletul meu care te cauta din cand in cand !

Daca as fi actor

Azi m-am gandit ca daca as fi actor mi-as pune toate rolurile pe mine, cu haine cu tot si cu scenografi, regizori, muzicieni, pictori, sufleuri, masinisti, as tranti usa de perete si l-as scoate pe director fix in mijlocul strazii si as arunca de pe mine toate cotroantele in capul lui intrebandu-l de la megafon: cine dracu te crezi nemernicule? Cine ti-a dat voie sa faci din teatru pod de lansare pentru ciufuleti? Aici e teatru nu mansarda pentru cretinoizii care nici macar nu stiu cine a scris ”O scrisoare pierduta”! Lasati-ne sa traim, sa existam, sa jucam piese de teatru scrise de oameni care au ars de iubire pentru scena si actori!

Daca as fi actor as imbrobodi teatrul intr-un lintoliu mare alb, ca la chinezi – doliu – si as pune afara o pancarda enorma: Aici este interzis sa se mai joace piese scrise de onorabilii din politica! Aici sunt interzise interesele altele decat cele artistice si culturale!

Daca as fi actor as atine calea bancherilor si le-as intide palma deschisa fara sa spun nimic! Un leu pentru Atheneu! Un leu pentru Teatrul B! Un leu pentru actul artistic! Un leu pentru cultura! Un leu pentru curajul de a fi actor intr-un Bacau in care politica si-a infipt ghearele peste tot!

Daca as fi actor as vrea sa fiu un om liber pentru ca sunt un om liber!

Plansul din parc

 

Azi ma gandesc la locul acela din parcul Cancicov unde am vrut sa imi plang plansul in dimineata asta. Nu am gasit nici o banca goala. Pe toate erau suflete intrupate sau invizibile care faceau acelasi lucru: plangeau! Mi-am infranat necazul meu si am inceput sa fiu atenta in jur . M-am cutremurat de cata durere plutea in parc ! Unii isi plangeau soarta, altii iubirile neimplinite, altii saracia, altii bolile grave sau incurabile. Unii isi plangeau mortii, altii nenoro-cul.

M-am straduit sa aud cuvintele care pareau o litanie la inceput, apoi s-au desfacut unul cate unul venind in intampi-narea mea. Mi-e dor, unde am ajuns, ce sa fac acum, cu cine sa vorbesc, nu ma iubeste, am ramas singur, ma doare operatia, nu am bani, voi muri, copiii mei, banca, neputinta, imi e ciuda, cum sa ma razbun , unde sa fug, nu mai pot, am obosit, unde am ajuns, si daca plec ceva fi, cine sunt… Valuri de cuvinte navaleau din ce in ce mai mari peste mine. Am vrut sa ma feresc, sa fug din calea lor. Imi intrau in ochi , in urechi, in gura. Mi se infingeau ca niste sageti in carne, ajungeau pana la suflet. Usturator! Atata durere si tristete! Nici un gand despre bucurie, fericire, multumire! Oameni buni ce-i cu voi ? – am strigat plina de amaraciune. Nu ma auzea nimeni! Nu puteam sa ajut , asa ca mi-am luat plansul meu in buzunar si l-am adus inapoi acasa. Am tras jaluzele, am incuiat usa si m-am asezat intr-un colt al camerei cu genunchii la gura, asteptand. Asteptandu-ma!

Cu masca pe figura

 

Azi ma gandesc la faptul ca se spune despre femeie ca poarta nenumarate masti. Eu am constatat ca este adevarat, dar am mai observat in acelasi timp ca barbatii se ascund dupa mult mai multe masti. Pare ciudat pentru ca s-a mers mereu pe ideea ca femeia este mai ascunsa, ca este tainica, ca are nevoie sa uimeasca pe cei din jur, sa atraga atentia, etc. Dar nici barbatul nu e mai prejos. Ba chiar o intrece pe femeie! Se intampla asa pentru ca el trebuie sa dubleze eforturile de pastrare a imaginii de primul venit in lume. Nu se spune ca Adam a fost croit inaintea Evei? Si cum delicata, romantica si zgubilitica de femeie ameninta de mult ca-l va detrona, lui nu i-a mai ramas decat sa puna masti peste masti si deasupra alte masti. Sa nu se observe ca este timid, delicat, temator, firav sentimental, dependent de prezenta femeii, si ca undeva se opreste brusc ceea ce-l facea cautat, fiziologic vorbind. El are nevoie de masti. Uneori par perverse, alteori sunt de-a dreptul macho, sau sobre, austere, increzute…Cand se duc la toaleta se transforma in ceea ce sunt cu adevarat. Oglinzile spun adevarul! Intotdeauna! Si chiar daca sunt chiori de beti ei tot vad adevarul despre ei reflectat in oglinda. Si asta ii deprima, ii ucide. De aceea cand ies din baie se grabesc sa puna mastile pe figura! Hm, ce ti-e si cu mastile astea!

Cum ar fi daca…

 

Azi m-am gandit la cat de obiectiv trebuie sa fii in orice situatie! Chiar si atunci cand realizezi ca nu poti fi decat subiectiv, motivand cu geniala gaselnita: imi pasa! Pai daca iti pasa atunci in mod natural trebuie sa devii obiectiv sau macar sa incerci un si daca ai fi obiectiv cum ar fi? Nu e usor sa fii numai obiectiv sau numai subiectiv. Pe undeva cele doua atitudini se interfereaza. Ramane numai la latitudinea ta, la nivelul tau de gandire si de intelegere, la capacitatea ta de a rezona cu acel ceva ca sa te poti ajusta cumva. Dar ai sa razi: si asta tine tot de obiectivitate. Si simtirea la fel!

Sa zicem ca iubesti pe cineva. Ai avut o lunga perioada de pustnicie si brusc iti iese in cale ea, de exemplu. Tu liber, fara obligatii, ea, cu obligatii de tot felul. Ce te faci? Inima si corpul spun hai, in timp ce mintea striga alarmant: stai, nu te grabi! Si totusi, desi intelegi bine situatia, tu te grabesti. Fortezi barierele, instalandu-te comod in zona in care tu zici ca e ok. Dar nu e! E de fapt un teritoriu de lupta. Pas cu pas realizezi ca esti tot mai aproape de deznodamant. Frisonezi, dar nu dai inapoi! Continui sa fii subiectiv. Esti barbat, te bati pentru iubirea ta, nu-i asa? Continui sa crezi in iubirea care pana la urma te seaca de puteri si de rabdare. Intervine dezamagirea. Ce-ai crezut? Ca ea, minunea minunilor,  te va ridica in al noualea cer ? Eroare! Ea te tranteste de toti peretii pentru ca obiectiva fiind prin instinct,  stie ca trebuie sa isi retraga ambasadele cantarind ce pierde si ce castiga! Tu inca mai speri, inca mai numeri zilele pana te vei oglindi in ochii ei, astepti mesaje si apeluri de la ea si ele nu vin cand vrei tu, cand simti si ai nevoie, ci vin in functie de cum se serpuieste ea printre obligatii.

Vezi, a fost doar un exemplu. Hotararea ta e in mintea sau inima ta. Cine-i alegator si cine castiga? Tu vei sti. Ne azvarlim in cate o valtoare care ne face cu ochiul. Credem ca de acolo incepe curcubeul. Nici vorba! Totul incepe cu atentia, cu observarea, cu masurarea si cantarirea. Asta inseamna de fapt simtire: sa treci prin filtru oameni, evenimente, situatii, intamplari, gesturi, trairi, senzatii si abia apoi esti in masura sa hotarasti. Alege sa lasi universul sa isi faca treaba in sincronicitate cu el insusi. El este intotdeauna obiectiv.

Cand intervine subiectivismul inseamna ca ceva e cu siguranta in neregula! Gandeste! Subiectivismul seamana cu incapatinarea, asa mi se pare cateodata! Dispar repere!

 

Si daca?…

Si daca m-as lasa dusa de val si as reactiona? Poate urat, poate dur, poate cu strasnicie, poate fara sa mai controlez limbajul, poate ca as da de pamant cu ea, cu el, cu ei, cu mine…Si ? Cui i-ar folosi? Poate ca m-as racori, m-as elibera de toate uraciunile adunate in multi ani, dar si in ultimile luni. Sau poate ca nu!

Dar vezi ca nu degeaba am facut cursul de NLP, si nu degeaba masterul, si nu degeaba public speaking, si nu degeaba am adunat experienta in comunicare, si nu degeaba o fi capul meu patrat, asa ca voi face altfel! Imi voi imagina ca oamenii care m-au suparat rau de tot, sunt atat de mahniti si necajiti, atat de simpli in gandire si atat de neatenti cu ceea ce fac si ce spun, incat mi se face brusc mila. Nu o mila crestina ci una universala, care cuprinde toate milele din lume.

Ce greu trebuie sa fie sa nu stii cand palaria de pe cap e atat de mare incat nu ti se mai vede lungul nasului! Oricum ar fi inutil! Cred ca e o mare drama pentru cei/cele care habar nu au pe ce lume traiesc si nu realizeaza ca atunci cand cineva iti pune in mana un pic de putere e musai sa stii ce sa faci cu ea! Daca nu, cea mai inalta calitate a unui astfel de om aflat in situatia in care stie ca este depasit de situatii, sa dea de buna voie puterea mai departe. Sa arunce palaria pe capul altuia, doar asa ar mai putea vedea lumina si realitatea. Ce sa te faci cu o palarie cazuta pe ochi?

Si uite asa se descalifica oamenii ! Zic: multumesc universului pentru ca nu conteneste sa imi dea lectii, sa ma faca sa constientizez ceea ce primesc si da, sa ma faca sa inteleg ce mult sunt iubita! 

Onorez supararea intorcand-o in bucurie de primavara! Orice inceput are un sfarsit si orice sfarsit poate constitui un inceput!

Visul

Azi ma gandesc la cat de greu e sa te inalti, cat de mult efort trebuie sa depui pentru a depasi fiecare centimetru care te departeaza de nivelul gregar si la cate renunti, numai ca sa iti urmezi visul! Este extraordinar cum mintea omului lucreaza febril, gasind solutii, forta, cai, pentru a atinge doar un vis! Cati dintre cei care reusesc se si mentin acolo unde au ajuns prin vointa si munca? Multi, putini – nici nu conteaza, esential este gestul. Ei sunt un fel de pescarusul Livingston, considerat proscris in lumea sa pentru ca a depasit bariere trecand peste baremul impus de societatea in care traia.

Cine l-a putut intelege? Altii care ca si el au avut un vis si l-au urmat asumandu-si riscuri, renuntand la multe, suferind.

Tu cine esti pana la urma? Un lefegiu social care se conformeaza unor reguli asa zis universal valabile sau un zburator la trapeza care are regulile lui, cunoscandu-si forta, dorinta si intentia?

Nu poti sa te avanti decat daca accepti ca vei plati intr-un fel. Nu stiu de ce este asa dar se intampla sa existe in univers si aceasta lege! E buna, e rea – nu-mi dau seama. Zicea cineva: dar ce, ai vrea sa le ai pe toate? Poate ca as vrea sa le am pe toate, dar pana la urma cum imi dau seama care sunt acelea TOATE? Cu cat visul este mai inalt cu atat cred ca e necesar sa te debarasezi de lest, de acele poveri, griji, sarcini care te tin legat de pamant, care nu te lasa sa iti deschizi pe de-antregul aripile.

Cand te incapatinezi sa le duci pe toate, la un moment dat – mai devreme sau mai tarziu – te vor trage inapoi si vei ajunge sa constati ca esti mai jos de unde ai plecat. Atunci incepe coborarea in adancuri! Te-ai lacomit intr-un fel, nerationalizand nici energii, nici inaltimea, nici efortul. Si cine devii? Un acelasi personaj clonat ca si alte milioane care se straduiesc sa-si inchida cumva calatoria terestra avand lang el acele DE TOATE, mai putin ceva: visul pe care chiar a reusit sa-l atinga dar nu a stiut sa-l pastreze!

Sunt o fiinta minunata!

 

 

Din jurnalul meu:

Azi ma gandesc ca da, anul ce a trecut a fost un an bun, in care am experimentat stari noi, emotii noi, dar le-am retrait si pe unele uitate, sau puse in mod voit la naftalina. Am intalnit oameni – unii mai frumosi ca ceilalti, care au facut  gesturi de neuitat! Am reintalnit oameni cu care nu m-am vazut de foarte multa vreme – unii m-au bucurat, altii m-au dezamagit; asa se intampla in viata, nu poti nici judeca si nici comenta. Observi!  

Am facut lucruri pe care nu le-am mai facut dar pe care mi le doream si m-am bucurat ca sunt in stare sa le fac. Bine chiar! Si mai sunt multe pe care le voi bifa anul acesta si in anii viitori.

Am inceput sa invat sa nu mai sufar, sa nu mai adun supararile , nefericirile si neputintele celor din jur pentru ca sunt lectiile lor, nu ale mele.

Am invatat sa spun nu atunci cand trebuie fara sa ma mai intereseze daca dezamagesc.

Am continuat sa ajut pe cei care imi cer acest lucru pentru ca si asta este o alta lectie invatata in acest an: nu sari in ajutorul cuiva decat daca ti se cere, altfel incepi sa cari poverile altora!

Am recapitulat tot ceea ce inseamna vointa, hotarare, fermitate, decizie corecta, determinare, curaj, alegere.

Am constat ca in contiuare stiu ce vreau si ca sunt in stare sa-mi  duc la bun sfarsit toate proiectele.

 E timpul sa-imi iau din viata exact ceea ce imi trebuie, ce imi este de folos, ce ma face multumita si echilibrata.

Ma eliberez  in continuare de persoanele toxice care nu au ce cauta pe langa mine si da, inchid usile care au mai stat inca deschise pana acum, pentru ca e timpul sa privesc  inainte. Fiecare pas pe care il fac acum si aici inseamna inainte!

Aleg in cunostinta de cauza, cerebral si emotional sa fac loc starii de bine, de armonie si de intelepciune. Deschid ferestrele inimii catre fiecare dintre acele fiinte umane care rezoneaza cu sufletul, mintea si trupul meu! Las calea libera abundentei, iubirii si zambetului  in viata mea!

Si chiar daca suna usor motivational, recunosc si accept ca sunt o fiinta minunata!