Asumare sau teama

Azi ma gandesc la ceva ce nu imi da pace de catva timp: asumarea a ceea ce faci, ce simti, ce traiesti. Privesc in jurul meu si vad cum toate functioneaza pe baza de magnet. O idee, un model, o parere, un fel de a te imbraca, de a gandi, o atitudine, apare de undeva si brusc toata lumea migreaza in bloc intr-acolo. Uneori am senzatia de multiplicare. E ca si cum mii de oglinzi reflecta o singura imagine care creaza un joc mimetic unde  siruri de oameni fac si repeta acelasi lucru.

Am fost intotdeauna refractara la ceea ce societatea imi ofera ca moneda de schimb: faci cum ti se impune si vei fi bine. Niciodata nu am intelesc acest ” vei fi bine”. Nu, nu mi-a fost bine niciodata. Sunt  atipica din foarte multe puncte de vedere, incapatinata si refractara la tot ceea ce mi se impune cu forta. Stiu exact ce vreau. Asa a fost intotdeauna. Sunt destul de inteligenta ca sa vad ceea ce se intampla si destul de senzitiva ca sa percep ”undele” spre care suntem indreptati ca si o turma.

Am fost si sunt oaia neagra a familiei. Nu am acceptat sa fiu mintita si pacalita. Mi se spunea ca nu sunt ambitioasa, ca sunt superficiala, ca sunt lenesa si comoda, ca nu seman cu x sau y si ca sa nu supar, sa nu trezesc energii naucitoare care se revarsau zilnic asupra mea cu furie si rautate, preferam sa tac si sa o fac pe mieluselul, desi in mine ma razvrateam si stiam ca nu e bine sa fac asa sau altcumva. Mi-am luat-o in freza din cauza lui ” sa nu supar” pe x sau pe y, sa fiu copil, fata, adolescenta, matura, ” cuminte” si ” ascultatoare”. Am fost lasa! Daaaa…ce cuvant frumos! Ha! Mi l-am asumat cu varf si indesat rezistand tentatiilor nenumarate de a rasturna macar o data caruta cu bolovani care imi presau sufletul inabusindu-ma de multe ori.

Eu zic ca sunt un om normal la cap dar ce ziceti de gestul meu de a cauta o padure deasa si de a ajunge in inima ei asigurandu-ma ca nu e tipenie de om prin preajma care sa imi auda plansul, urletul, tipatul…Credeam ca e neputinta la mijloc. De fapt era cu totul altceva. Sa intorc timpul? Nu se poate. Sa fac acum ce trebuia facut de mult? E tarziu. Sa rabd mai departe asumandu-mi neputinta? Exclus! Atunci sa ce? Sa spun. Cui i-ar mai folosi ca mie nu-mi mai ajuta la nimic.

Ma invart in cerc vicios, intre asumare si lasitate. La mijloc e sufletul meu care scanceste dupa un singur lucru de care are nevoie ca sa functioneze dupa propriile reguli – deci nu in haos! Din nefericire usa este inchisa si pe ea este un afis mare cu litere scrise de o mana draga si ferma: access dinaid…

Raspunsul la intrebarea mea: intre asumare si lasitate este unul singur, resemnarea cu fruntea senina, minciuna fata de suflet si rabdarea pentru ca toate se vor termina intr-o zi. Imi pare rau ca voi pleca fara sa iau cu mine exact ceea ce am venit sa caut. Am gasit si culmea ironiei este ca nu am voie sa ma ating de acel ceva. Cineva a hotarat pentru mine ca e prea tarziu…12115765_875037952574504_8869337931167659177_n


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

A fi inspirat

Înscrieți-vă pentru oferte exclusive si acces instant la cele mai recente articole ale noastre.

Aceste informații vor fi NICIODATĂ partajate sau vândute unei terțe părți.