Roland Garros

 

Azi ma gandesc la Simona Halep si la Roland Garros. Poate ca un pic ma gandesc si la Cristian Tudor Popescu. Am urmarit conferinta de presa imediat dupa meci. Ce-am vazut ? Un omulet trist, mahnit, uimit. In acelasi timp un sportiv puternic, antrenat fizic si psihic care a raspuns la foc automat intrebarilor puse de jurnalisti. Chiar si ei erau oarecum ”atinsi” de esecul Simonei si poate de aceea intrebarile nu au fost nici dure si nici puse cu ”efect”.

Da, Simona a pierdut Roland Garrosul si asta doare. In fond orice jucator profesionist de tenis viseaza la Roland Garros! Si Simona a visat si chiar a ajuns in finala ! Nu ma intereseaza reactiile urate ale conationalilor mei pentru ca imi sunt familiare. Asa e neamul ! Inca nu am inteles ca este esential sa fim aproape ca unul langa cei care ne reprezinta steagul national, nu conteaza in care competitie! Si la bambilici daca am fi intr-o finala ar trebui sa fim langa jucator ! Castiga el, castiga Romania ! Automat se leaga numele invingatorului de tara! Inca nu am ajuns la performanta sa fim planetari, adica cetateni ai planetei pamant in competitie cu cetateni ai altor planete. Inca suntem la faza de tari, de natiuni ! Iar noi inca suntem romani.

De ce m-am gandit un pic si la CTP? Pentru ca este jurnalist, pentru ca este jucator de tenis, pentru ca a crezut in Simona Halep si o sustine neconditionat, si pentru ca are dreptate  cand spune pe contul sau de facebook: Înjurați. Continuați. Și totuși, Simona e o învingătoare! Oricât de tare mă doare, e un fleac pe lângă ce simte acum Simona. Știu cum e asta, tăcută, ascuțită și perversă ca o durere de măsea a sufletului, după un meci pe care l-ai pierdut când ai fost atât de aproape să-l câștigi…

Pana la urma chiar nu ma pasioneaza si nici nu ma intereseaza modul in care au reactionat vomitacii si leprele dupa meciul Simonei Halep ! Ii respect insa pe cei care i-ai fost recunoscatori jucatoarei de tenis ca a dus numele Romaniei in finala de la Roland Garros! Le sunt recunoscatoare pentru ca au sustinut-o cu gandurile lor bune, cu incredere, cu energia lor si ca au fost alaturi de ea si cand a pierdut .

Meciul l-a câștigat Jelena, nu l-am pierdut eu, a recunoscut Simona cu un fair-play desăvârșit. Pana la urma in sport si nu numai, fair play-ul conteaza! Asta ne caracterizeaza in primul rand ca oameni care recunosc si accepta regulile in sport !

Mental schimbată în bine, cu glezna care a rezistat la Roland Garros, cred că Simonei nu-i rămâne decât să digere cât mai repede amărăciunea, să-și îndrepte eforturile și, împreună cu noi, speranțele către Wimbledon…- incheie postarea sa Cristian Tudor Popescu, un jurnalist de clasa chiar daca de multe ori  pare antipatic si enervenat. E fara indoiala o voce careia merita sa-i dai atentie.

Despre ce a fost vorba la Roland Garros ? Despre Simona Halep si despre Romania ! Se poate intoarce Simona acasa ca la mama iubitoare care o primeste cu iubire , o mangaie si o alina intr-un somn vindecator, datator de puteri noi si incredere ?

Multumesc Tereza !

 

 

Azi m-am gandit la un moment special din viata mea. A fost atunci cand am invatat despre iubire, intelegere, simtire si toleranta, despre daruire, rabdare si impacarea cu toti si cu toate.

In urma cu niste ani am insotit o delegatie de doamne venite din Elvetia. Faceau parte dintr-o fundatie de foundraising si venisera in Romania intr-un fel de audit. Voiau sa vada ce se petrecuse cu banii adunati pentru diverse proiecte realizate in judetul Bacau. Am mers cu ele in acea zi la Ordinul de Caritate al Maicii Tereza, sanctificata pentru tot cea a facaut in viata ei in sprijinul oamenilor necajiti si neajutorati. Nici nu banuiam ce avea sa-mi aduca nou in viata mea acele cateva ore pe care le petrecusem in incita acelui asezamant auster, curat, cu aspect de sanctuar. Nu ai fi crezut ca traiesc oameni acolo. Nu ai fi crezut ca traiesc copii cu grave malformatii, cu dureri si spaime. Paseam in tacere, ni se auzeau pasii pe dalele curate, mirosea a curat peste tot si daca se vorbea, se facea in soapta. O catedrala a linistii prin care maicutele indience, maslinii, zambitoare si micute, imbracate in sariuri albe cu dunga albastra si incaltate si iarna si vara in sandale, pluteau prin camere si pe holuri.

Primul soc l-am simtit cand pe niste trepte in living statea asezat o frumuseste de barbat tanar, care tinea in brate un bebelus cu un cap urias. Il legana si ii canta un cantecel. M-am apropiat de el si am facut cunostinta. Se numea Steven, era student la medicina si facea vara voluntariat in Romania. Mi-a spus cate ceva despre micutul din bratele lui. Era chestie de ore ! L-am intrebat de ce nu il pune in patut. S-a uitat la mine cu ochii lui mari, albastri, a clipit marunt din genele lungi si zambind mi-a luat mana si mi-a pus-o pe pieptul copilasului. Simti? Acolo e viata! Il insotesc pana la capatul calatoriei. Nu stiu daca ma aude, daca ma simte, dar stiu ca vibratiile mele ajung la el. Mi s-au umezit ochii. Sub palma mea o inimioara inca se mai zbatea sa traiasca. Am fugit de langa Steven si m-am alaturat grupului de doamne, impresionate si ele. Erau simplu imbracate, erau in virsta si erau modeste. Mai tarziu aveam sa aflu ca acele doamne erau profesori doctori, cercetatoare, secretare de stat…femei destepte, culte, inteligente.

La un moment dat am simtit o manuta mica strecurandu-se usor in mana mea dreapta. Langa mine era Tereza, o fetita de 10 ani, tunsa scurt ca si mine, cu priviri incrucisate si cu un picior care de la genunchi era intors invers. Alt soc. Ce faci – m-a intrebat. Bine, am venit in vizita la voi , i-am raspuns inca negasindu-mi atitudinea cuvenita pentru aceasta intalnire. Hai sa-ti arat prietenii mei , si fara sa mai astepte m-a tras dupa ea. Mergea ciudat dar era atat de hotarata incat a trebuit sa o urmez. Usa dupa usa s-a deschis si apoi s-a inchis la loc. Am vazut copii care aratau ingrozitor! Se nascusera cu niste malformatii incredibile si fusesera parasiti. Unii puteau vorbi, altii doar gesticulau. Nu tipau, nu strigau, nu se leganau. Erau linistiti si ma priveau curiosi. Unii ma atingeau, altii imi zambeau. Am cunost un tanar care putea sa stea in scaun cu rotile la masa si picta. Picta icoane, pietre, tablouri. Avea talent. Isi dorea sa locuiasca intr-o garsoniera a lui unde sa picteze. Ulterior am aflat ca doamnele din Elvetia i-au implinit dorinta.

Tereza a vrut sa ma mai duca si in alte camere dar era deja mult prea mult pentru mine. M-am ascuns intr-o nisa unde am izbucnit in plans. Nu intelegeam unde erau tipetele, strigatele de durere, de neputinta, de razvratire. Unde erau mirosurile pestilentiale din centrele cu copii handicapati. Nu intelegeam in ce lume intrasem. Brusc am ridicat privirile si am vazut printr-o lucarna cerul senin si atunci am inteles: eu nu eram acolo intr-o lume a neputintei ci a iubirii. Dincolo de ziduri,afara,  traiau oameni normali care nu intelegeau ce este iubirea si cat de inalta poate fi. Noi, toti care traiam intr-o lume aparent normala eram de fapt cu grave handicapuri! De neintelegere, de ne simtire, de neschimbat din incapatinarea noastra, de neinteles pana la urma! Toti vorbeam despre iubire, despre compasiune, despre iertare si impacare cu noi dar totul era doar la nivelul buzelor nu si al inimii. Plangeam in hohote. Imi plangeam si de mila mea, pentru ca traisem cativa ani soarta mamei care are un copil surd pe care a  trebuit sa-l ajut sa invete sa vorbeasca, sa razbata si sa traiasca intr-o lume care ma suspecta ca as fi facut ceva in timpul sarcii si care imi rejectau copilul crezand ca daca este surd si tipa in loc sa vorbeasca, inseamna ca este si retardat mintal. A fost un alt soc.

Tereza a venit langa mine si mi-a imbratisat picioarele spunandu-mi cu voce clara: nu plange, de ce plangi? Noi aici nu plangem, traim frumos! Vai de capul meu ! Cine sa ma mai opreasca din plansul meu neputincios? I-am sarutat manutele si ea brusc a inceput sa rada. Ce-i, am intrebat-o, oprindu-ma din plans. Esti smangalita pe ochi. Normal ! Rimelul meu se intinsese pe fata din cauza lacrimilor. A inceput sa ma stearga cu un  servetel si cand a crezut ca e in regula mi-a spus: esti tare frumoasa ! Ba tu esti frumoasa Tereza! Radea si ea, radeam si eu. Am sa fac operatie si am sa fiu ca tine! Nu mai vedeam privirile ei incrucisate, nu mai vedeam piciorul contorsionat. Vedeam o fetita desteapta, curajoasa, pregatita de viata. Eu, desi eram matura, inca nu eram pregatita de viata. Mai aveam atatea de invatat! Invat si acum!

Tereza a ajuns in Elvetia, a facut operatiile si acum este o tanara normala, care a terminat facultatea de medicina. Cand imi este greu tare, inchid ochii si imi aduc in minte vocea ei: nu plange Elika, noi aici suntem fericiti!

Draga mea Tereza, ai dreptate, aici si acum suntem fericiti, dincolo de ura, minciuna, violente, rautate, putinatatea iubirii, lipsa de toleranta si intelegere. Cine pricepe acest lucru e viu si inseamna ca are iubirea in el. Iti multumesc draga mea coplia si iti port mereu recunostinta in sufletul meu care te cauta din cand in cand !

Daca as fi actor

Azi m-am gandit ca daca as fi actor mi-as pune toate rolurile pe mine, cu haine cu tot si cu scenografi, regizori, muzicieni, pictori, sufleuri, masinisti, as tranti usa de perete si l-as scoate pe director fix in mijlocul strazii si as arunca de pe mine toate cotroantele in capul lui intrebandu-l de la megafon: cine dracu te crezi nemernicule? Cine ti-a dat voie sa faci din teatru pod de lansare pentru ciufuleti? Aici e teatru nu mansarda pentru cretinoizii care nici macar nu stiu cine a scris ”O scrisoare pierduta”! Lasati-ne sa traim, sa existam, sa jucam piese de teatru scrise de oameni care au ars de iubire pentru scena si actori!

Daca as fi actor as imbrobodi teatrul intr-un lintoliu mare alb, ca la chinezi – doliu – si as pune afara o pancarda enorma: Aici este interzis sa se mai joace piese scrise de onorabilii din politica! Aici sunt interzise interesele altele decat cele artistice si culturale!

Daca as fi actor as atine calea bancherilor si le-as intide palma deschisa fara sa spun nimic! Un leu pentru Atheneu! Un leu pentru Teatrul B! Un leu pentru actul artistic! Un leu pentru cultura! Un leu pentru curajul de a fi actor intr-un Bacau in care politica si-a infipt ghearele peste tot!

Daca as fi actor as vrea sa fiu un om liber pentru ca sunt un om liber!