Crezi sau nu?

12923387_1684016338517244_2254299083156366966_n

Azi m-am gandit la credinta si la modul in care fiecare dintre noi o demonstreaza si o manifesta. Nu sunt sigura ca ceea ce mi s-a revelat in meditatia facuta special pentru acest fapt are valoare pentru altii, cu certitudine insa reactiile oamenilor sunt edificatoare, cel putin pentru mine.

Constat ca e o moda – cand nu a fost asa? – sa te definesti credincios si mai mult, practicant asiduu al unei credinte. In grupuri organizate, cu programe prestabilite, cu lectii si teme pentru acasa, cu un fel anume de a te purta, imbraca, manca, vorbi, demonstrezi ca faci parte din ceva. Un ceva care te legitimeaza sa fii budist, crestin, mozaic, ateu, liber cugetator, etc. Nu, aici, la urma am gresit, pentru ca daca te dai liber cugetator ai incurcat borcanele. Nu si nu! E musai sa faci parte dintr-o grupare cu un sef, un istructor, un guru, un pastor, un patriarh, un ceva, nu conteaza cum il cheama, dar e foarte important sa fie recunoscut ca sef. Are talent! Da are talent de manager si de artist si virtutile lui sunt: inteligenta, mintea brilianta, viclenia, parsivenia, arta de a minti si de a fi actor, bun vorbitor, smerenia si umilinta aparente, dar suficient de bine punctate spre a deruta lumea. El trebuie sa fie ca borcanul de miere la care trag mustele, trantorii, viespiile. Lipicios, atragator, charismatic, sarmant, puternic si ooo da, daca mai si arata bine, el este seful sefilor! Vin femeile in gloata, alergand cu mainile la piept si cu ochii desigur mierosi spre cel care brusc le devine capul turmei. Si cat e nevoie sa se adune mioarele? Pret de o predica sau doua, spuse cu aplomb si durere simtita, sau cateva cursuri care sa schimbe ceva in viata celor care incep sa practice ceea ce invata pe banii lor.

E ciudat ca toate scolile de spiritualitate ajung in acelasi loc: inima si minte. Puterea mintii este exceptionala. Ti-a spus asta cineva la scoala? Nu prea. Te-a invatat doar sa inveti. Ca papagalul, fara sa te intrebi, fara sa misti mintea de colo-colo si fara sa te indoiesti de ceva. Inghiti si taci. Mai tarziu vin scolile de spiritualitate, religia, care te imbarca pe un vas cu care nu ai cum sa naufragiezi pe marea plina de primejdii a vietii, pentru ca ei, cei care sunt capii iti promit sarea si un virtual colac de salvare, care de fapt – constati mai tarziu, la trezire, daca ai parte de asa ceva! – ca de fapt toate secretele sunt la tine, le ai in bagajelul tau; nu trebuie decat sa-l rastorni si sa cauti!

Nu ma mai poate convinge nimeni si nimic ca tot ceea ce am nevoie e la mine! Ne-am tampit de tot si pot intelege si de ce! Dam fuga ba la biserica – nu conteaza care – ba la cursuri de tot felul de vindecari, de la apropiere sau distanta – ne agitam sa platim cat mai mult pentru gradul I, gradul II, gradul țaspilea, sa adunam diplome, sa facem meditatii care mai de care mai trasnite sau cica sofisticate, ne lamentam ca am pierdut nu stiu care curs, ca nu mai erau locuri – desi cursul costa de la 1000 de euro in sus! Nu stiu, exageraz de buna seama, dar nu pot sa mai accept cu zambet calin prosteala fatisa a oamenilor. Sa fie masonii, sa fie bilderbergii, corporatii secrete, grupuri oculte si ocultate, nu stiu si nu vreau sa ma intereseze. Am nevoie doar ca lumea sa se trezeasca singura si sa inteleaga ca daca existenta acestei lumi apartine unei energii extraordinare, colosale si magnifice, caruia i se spune Dumnezeu in toate limbile pamantului, atunci asa este. Inteleptii sunt discreti si buni, aleg simplitatea si modestia si da, pot povesti din ceea ce experimenteaza, dar nu cer sa se faca temple de putere in jurul lor. Sunt singuratici si tacuti, dezvoltand iubire si energie pozitiva, de care beneficiaza o lume intreaga. Nu ma intereseaza daca exista sau nu interpusi intre mine si Dumnezeu pentru ca eu nu cred. Dumnezeu este in mine pentru ca asa am venit aici, cu un pasaport pe care scrie simplu om, adica scanteie divina, picatura din marele creator al uturor. E greu de priceput! Mintea umana pare ca e amortita mai bine de trei sferturi, deci e timpul pentru trezire! Am cautat de cand ma stiu sa aflu cine sunt, de ce ma aflu pe pamant, de unde vin, ce am de facut pe aici, cine sunt oamenii cu care empatizez si cine sunt cei de care ma feresc.

Dragii mei, nu sunt profet, dar incercati sa cautati oamenii profunzi si seriosi daca aveti nevoie sa va regasiti cu sinele vostru si veti intelege atunci cat de simplu era sa va regasiti cu Dumnezeu! Sa vedeti atunci zambet frumos si traire autentica!

El Pepe!

Uruguay's President Jose Mujica gives the thumb up as he leaves after delivering a press conference to present a US' Department of State document with information about the former Guantamano prisoners who recently arrived in Uruguay, on December 16, 2014. According to the document, "there is no information that (the six former inmates) were involved in conducting or faciliting terrorist activities against the United States or its partners or allies".  AFP PHOTO / PABLO PORCIUNCULA        (Photo credit should read PABLO PORCIUNCULA/AFP/Getty Images)

Domnule presedinte Iohannis, as fi vrut sa scriu cu cele mai mari litere de tipar numele dvs., dar nu pot, desi imi pare rau. Imi pare rau pentru ca atunci cand eram mica, notiunea de presedinte de tara s-a insurubat in mintea mea frageda intr-un anume fel, si anume cu respect. Cu cel mai mare respect! Cand ma uitam la televizor – la defilari mai ales -, asa de mica cum eram, simteam ca trebuie sa stau in picioare, cu respect. Nu mi-a spus nimeni sa fac asa! Era modul meu de a trai momentele acelea. Nu intelegeam politica pe atunci – drept e ca nici acum – dar cred ca in inimioara mea legam imnul, drapelul, defilarile, mai ales cele militare, de tatal meu care pe vremea aceea era ofiter si adoram sa-l vad imbracat in zile de sarbatoare in tinuta specifica, bleumarin, cu toate insemnele si fireturile aurii. Nutream o mandrie aparte pe care nu am regasit-o niciodata in alta parte.

Si cum ziceam draga domnule presedinte, imi sunteti foarte strain. As fi vrut sa pot sa va fac sa intelegeti ca un presedinte e ca un fel de tata bun si grijuliu pentru familia sa, care, iata, in cazul dvs., este acest popor care o include desigur si pe sotia care va sta mereu alaturi._81318050_81318049

Cand au fost alegerile, nu m-ati convins, chiar daca asa, in general, ca barbat, aratati destul de bine. Pareati puternic, armonios lucrat si serios. Dar din punct de vedere politic, din putinatatea cunostintelor si a experientelor mele, am dedus ca sunteti doar o optiune generata de lipsa de incredere a electoratului in Victor Ponta si mai ales in PSD. Asa se intampla de la ’89 incoace: o tura tu, o tura eu, si cumt e un melanj in partidele astea asa incat habar nu mai avem unde e pana la urma adevaratul PSD, PDSR sau FSN. Dar pana la urma nici asta nu conteaza!

Ideea este ca mi-as fi dorit un presedinte intelept, lipit de popor, intelegator, compasiv, saritor, mucalit, ferm fata de golania politica si golanii care se preumbla prin parlament si nu numai! Un om frumos in simplitatea lui, fara fite de vedeta, fara ascunzisuri. As fi vrut un presedinte care sa dea de pamant cu toti strainii care rup din tara asta, care se uita urat si fac rau. Nu ma intereseaza ca aveti neamuri germanice. Puteati sa fiti si din Kuala Lumpur, dar daca ma convingeati ca sunteti un bun roman, erati presedintele meu. Dar nici asta nu-i important dat fiind ca nici un presedinte de pana acum nu m-a convins.

images (3)Cu o nevasta care cred ca este de treaba si ca este o profesoara indragita de elevii sai dar care in afara de a schimba designerii ca pe ciorapi, de a se tine agatata non stop de mana dvs. si de a calatori zambitoare pe meridianele lumii ca prima doamna a Romaniei, nu prea stiu ce as putea spune. Mai sunt orfelinate inca, mai sunt familii cu multi copii, mai sunt tragedii, mai este nevoie de compasiune in tara asta. Mai este o Societate de Cruce Rosie si ong-uri multe care se ocupa de resocializarea tinerilor care au parasit casele de copii, mai sunt copii si tineri bolnavi care mai pot fi salvati,mai sunt femei aflate in dificultate, care sunt batute, violate, agresate si isi cresc singure copiii. Mai sunt animalute care merita salvate si ajutate. Doamne, cate mai sunt de facut pentru o femeie de prim rang care este compasiva si pe care chiar o doare sufletul de neamul si poporul ei si fata de un sot care este prezident. Face bine si la imaginea lui!

Deci draga domnule presedinte imi sunteti cu adevarat indiferent si vreau sa stiti ca imi doresc cu ardoare un Mujica! Daca nu stiti cine este gasiti in Wikipedia sau daca sunteti prea ocupat cu calatoriile poate unul din consilierii dvs., – daca nu sunt si ei prea ocupati – va vor ajuta sa aflati detalii. Da, un presedinte precum cel al Uruguayului pe numele sau  José Alberto Mujica Cordano. Ei da, acest nume il scriu cu litere vizibile! Chiar si pe cel de alint, asa cum numesc uruguayenii sai! EL PEPE!

In rest numai de bine domnule presedinte!

PS: cine sunt eu? cred ca o parte mare din electoratul roman!

Respect maestre!

a-murit-marin-moraru-840x500

Un actor grabit/Care si-a spus replica/Si-apoi a plecat zambind... Nu, nu a plecat zambind. A plecat din lume, asa cum spunea Florin Zamfirescu, cu fata la perete. Marin Moraru, un actor de o rara gingasie sufleteasca, cu o forta a replicilor uluitoare, rostite mai totdeauna intr-un registru calm, abia soptit, timid parca, smerit si mucalit in acelasi timp.

 A parasit lumea teatrului mahnit, amarat, nemultumit si uimit de lipsa de bun simt in primul rand al presedintelui si apoi al celorlalti  are ii urmeaza in scara ierarhica. Nu ma intereseaza ferparele si diplomele post mortem ci respectul in timpul vietii. Doi-trei actori sarbatoriti cu fast si mediatizare prezidentiala, nu a putut acoperi o mare galerie de talente autentice care ne-au tinut drepti ani de zile, ajutandu-ne, in felul lor, sa rezistam la tot felul de situatii politice, sociale, etc.

Nu simt nevoia sa critic, dar ma doare aproape fizic lipsa de atentie si de respect fata de marii actori care iata, pleaca in culise, rand pe rand, in tacere, nelasand testamente poporului roman. Pleaca cu discretie, aproape nestiuti, in saracie, marea lor majoritate. As vrea sa spun ca sunt uimita, dar nu pot. Nu sunt uimita ci furioasa de-a dreptul! Nu ne respectam valorile in schimb rezonam din ce in ce mai mult cu personaje no name, care sunt adulate, rastelevizate si multimediatizate, cu o cultura de doi bani, agramate, care peste noapte intra in vartelnita show bizz-ului devenind asa zise modele pentru pustoaice si pusti care dau cu gramatica de pereti si ochii peste cap convinsi ca acesta este aderatul modus vivendi.

Saracii actori, se privesc unii pe altii la fiecare inmormantare nereusind sa disimuleze intrebarea: care dintre noi urmeaza? Si asta nu pentru ca ar fi o rasa aparte, o specie mai deosebita, ci pentru ca fiecare mai spera inca la o ultima reprezentatie cu aplauze la scena deschisa. Fiecare actor viseaza sa moara pe scena, de-adevaratelea insa, chiar daca el a murit de sute de ori pentru publicul spectator. Poate ca ar fi supremul act de devotiune fata de oameni necunoscuti care au tot venit sa fie martori ai prestatiei actoricesti. In aplauzele celor pentru care au jucat roluri de o forta extraordinara, actorii romani isi doresc trecerea dincolo, frumos, usor, elegant si paradisiac, exact ca o adiere cu parfum de nu-ma-uita!

Orice s-ar spune, un actor traieste altfel viata. Si asta pentru ca viata sa este compune din toate vietile personajelor de pe scena la care se adauga si cea personala, cu bucurii, cu dureri, cu pierderi, cu boli, cu lipsuri…

Pentru Marin Moraru si pentru toti actorii romanii nu pot decat sa-mi duc ambele palme in dreptul inimii si in mare semn de respect sa spun: la drapel, pentru onor, inainte!

Pokemon , mon, mon

13716224_1772730432966491_5490044314924038581_nNu mi-a trecut prin cap vreodata ca un joc electronic poate crea o asa mare harababura pe mapamond! Mai era in urma cu cativa ani o nebunie hazlie cu nu stiu ce animalut de care trebuia sa ai grija – desigur ca tot in mediul virtual, dar acum pokemonii astia sidereaza milioane de oameni, socati de anvergura si violenta cu care ia avant acest asa zis joc, care numai joc nu e!

Cine a zis ca mintea omului depaseste orice inchipuire chiar nu a gresit! Doi elevi canadieni s-au trezit intr-o zi pe teritoriul Statelor unanim unite, uimiti si speriati de ce politia ii ia la roata. Erau asa de preocupati de pokemoni incat nu au realizat ca au trecut fraudulos granita! Deci iesisera cumva din sfera realitatii constiente. Alt nene si-a oripilat colegele de birou umbland de-a busilea pe sub fustele lor in cautare desigur de pokemoni care se pierdusera pe acolo. O tanti s-a plans ca a fos violata la propriu de un pokemon scapat de sub control, fapt autentificat de ginecolog. Si multe alte povestiri mai reale sau mai putin reale. Ce sa faci? Cu pokemonii nu te pui! De acord, dar cu cine sa ma pun ca uite cate nebunii fac oamenii invadati la propriu nu numai virtual! Exista atatea institute de cercetari in psihologie si de comportamente sociale ale maselor. Oare ce fac acestea? Observa doar si scriu tone de maculatura care inregistreaza doar starea de fapt. Stiu ca toate aceste rezultate fac obiectul atentiei celor care realizeaza prototipuri de jocuri virtuale cat mai sofisticate si cat mai subtile. Mai stiu ca exista mesaje subliminale transmise prin jocuri virtuale care determina suiciduri sau violenta! Deci? Ramanem cu pokemon, mon, mon?

Gandul de luni

12744211_1665723347013210_1057790442464129396_nDraga om frumos acesta este gandul meu care pleaca acum catre tine: nu lasa pe nimeni sa-ti traiasca viata, sa ti-o controleze, sa devina administator cu carte de munca permanenta; aminteste-ti mereu ca esti unic si ca viata iti apartine in totalitate; fii pastratorul cheilor propriei tale existente!

Viitorul e doar acum si aici!

IMG_20160731_101326

Uneori ma frige inima. Nu ma plang. Doar spun. Mi-am promis sa nu ma mai uit in urma si sa fac un exercitiu de vointa pentru a-mi trai viata la timpul prezent. Nu prea mi-a reusit pana acum, dar de azi este un obiectiv pentru mine si ma voi stradui sa inving, nu pentru ca sunt o luptatoare de felul meu si imi place sa castig bataliile, ci pentru ca am observat si la mine dar si la cei din jur  cat de atasati suntem de trecut! Am vazut cat de mult infraneaza existenta noastra aceste dependente care de fapt sunt umbre intrate intr-o alta dimensiune. Nimic nu ne insoteste in calatoria noastra terestra decat mintea care, numai daca noi vrem, poate sa ne tina legati de trecut, prin amintiri si poate, prin sentimente, dar si acestea sunt tot foldere pline cu inregistrari, mai mult sau mai putin conforme cu momentele traite la un moment dat, pentru ca imaginatia nu poate reda impecabil ceea cea fost candva.

Retraim doar stop cadrul care ne-a atins sufletul, restul am uitat. Deci a ramas vibratia pe care o purtam cu noi si suntem atat de strangatori incat, precum harciogii, ne umplem mintea cu amintiri care ne incetinesc calatoria, pentru ca le purtam legate de picior ca pe niste pietre de moara. Suntem invatati sa fim posesivi de mici: cartea mea, papusa mea, ciocolata mea, catelul meu, mama mea, tatal meu, iubirea mea, viata mea, sufletul meu, cand de fapt nimic, dar absolut nimic, nu este al nostru! Sunt din ce in ce mai uimita, pentru ca inteleg ca suntem ai universului cu fiecare particula care ne alcatuieste, ca nu exista timp ci numai spatiu. Deci cum as putea avea ceva al meu daca eu sunt o existenta continua si nu am nevoie ca sa traiesc decat de clipa de fata, de prezent care este in clipa urmatoare clipa perfecta, adica cea prezenta. Deci ce nevoie as mai avea sa tarai dupa mine trecutul? Sigur ca sprinceana se duce in sus si fruntea se incrunta: adica cum?  Familia, experientele, trairile, nu sunt relevante, nu sunt curative pentru trairea unui om, nu sunt dovezi si argumente ale unei tesaturi care vorbeste despre viata unui om, despre trecutul sau, despre legaturi? Nu contrazic pe nimeni! Cum as putea? Spun doar ceea ce mi se releveaza cu fiecare zi care ma apropie de o alta forma de viata si nu contenesc sa ma uimesc pentru modul de intelegere altfel al lucrurilor!

Primim de mici imprimari mentale: sa faci asa, sa gandesti asa, sa traiesti asa, etc. E bine, pentru ca invatam sa existam dupa cum sunt regulile, dar dupa aceea, cand hotararile si deciziile ar trebui luate in mod normal numai dupa liberul arbitru, constatam ca suntem inchingati de morala si principii, de stereotipii si mimetisme. Si atunci ce mai suntem? Unicate, asa cum primim de la nastere prin certificatul universal, sau clone? Nu ma deranjeaza ca mi se spune: acea persoana are imaginatie, e cu sf-uri in cap, nu e realista! Ma deranjeaza in schimb ca nu ma pot intoarce definitiv si constient cu fata numai la prezent, pentru a-l trai firesc si cu toate celulele din care sunt facuta. Pierd consistent din energia cu care as putea face multe lucruri. Ma cantonez de cele mai multe ori in trecut, il framant in minte, fac mereu apel la amintiri, fac comparatii, incerc sa vad unde si cand si de am gresit, sau caut cu indaratnicie acele momente care au insemnat candva, ceva pentru mine, caut oameni care nu mai sunt sau oameni care s-au schimbat, ma caut pe mine cea de atunci,   si fac comparatie cu cea care sunt acum, dar nu merg lucrurile chiar asa! Esti de fapt numai si numai ceea ce esti acum si aici! Restul este o insiruire de evenimente, sentimente, trairi, adunate intr-o biblioteca akasica la care te poti intoarce cand vrei si de cate ori vrei, dar la ce iti mai trebuie daca sensul tau de mers este cel prezent? Viitorul devine prezent in fiecare clipa!