Interviu neconventional cu scriitoarea M.C.Simon – partea a 10 – a

author-mcsimon

  1. Ce inseamna sa fii femeie de succes? In Romania femeile care scriu au vreo sansa ca sa fie citite, apreciate, auzite atat in tara cat si in strainatate? In general barbatii au intaietate in aceasta bransa, chiar daca s-au vazut talente feminine incontestabile. Raman in umbra. Stralucesc un pic si apoi dispar.

MC

Intrebarea ta imi aminteste de ultima carte la care am lucrat si care este programata sa fie publicata in aceasta luna. Titlul ei este: “How to Reach Your Writing Goals Like a Pro”. Este un ghid de tip “pas cu pas” folositor oricui doreste sa devina autor de carte, in conditiile in care porneste de la zero. Unul din capitole vorbeste exact despre… succes; mai exact definirea subiectiva a ceea ce reprezinta succesul.

Imi este oarecum greu sa dau definitia succesului in contextul intrebarii. Ceea ce pentru mine reprezinta succesul, poate pentru altcineva nici nu merita sa fie mentionat; vice-versa este deasemeni valabila. Este un proces interior prin care fiecare dintre noi ar trebui sa trecem, la modul constient, ca sa extragem si sa aducem la suprafata definitia succesului, in concordanta cu perceptia personala.

Ca atare, eu nu pot spune exact ce inseamna sa fii o femeie de succes, dar pot spune ce inseamna pentru mine succesul. Ei bine… atata timp cat ma trezesc dimineata cu zambetul pe buze, parcurg ziua avand acelasi zambet sau variatiile lui, iar seara inca am motive sa zambesc… eu consider ca succesul m-a imbratisat cu desavarsire.

Acum… sa nu credeti ca sunt oarecum “dusa cu pluta” (ma rog… nu mai mult ca majoritatea fiintelor ce convietuiesc pe aceasta planeta in trupuri umane) pentru ca am un vesnic zambet pe chip. Evident ca am si eu momentele mele de seriozitate sau stres, dar… una peste alta, nu ma pot plange de absolut nimic. Viata a fost foarte buna cu mine si sunt unul din acele exemplare care reusesc sa vada partea buna a oricarui eveniment, prevazut sau neprevazut. Nu intru acum in detalii, pentru ca am putea sa discutam cativa ani incontinu pe marginea acestui subiect si tot sa mai avem ceva de adaugat, chiar si dupa aceea.

Mergand mai departe pe firul intrebarii tale, banuiesc ca raspunsul meu de astazi poate fi catalogat la capitolul “negatii” sau “nehotarari”. Dar zau ca nu stiu daca in tara noastra femeile nu au sansa de a fi apreciate. Cunosc personal si am auzit totodata despre multiple cazuri In care femeile sunt extraordinar de apreciate; atat in tara noastra cat si peste hotare. Banuiesc ca este oarecum o chestiune de perceptie personala. Mai mult, inclin sa cred ca aprecierea este ceva ce fiecare dintre noi putem construi si atrage. Evident ceea ce spun, este o parere strict personala si nu am pretentia de a aduce pe tapet unicul adevar, universal valabil. Dar sunt ferm convinsa ca atata timp cat femeia se apreciaza si-si cunoaste si recunoaste propria valoare, toti cei din jurul ei o vor aprecia cel putin la fel de mult cat se apreciaza singura… si probabil chiar la un nivel mult superior.

Oamenii de obicei sunt dotati cu talente incontestabile. Femeile nu constituie vreo categorie aparte fata de aceasta afirmatie. Parerea mea… repet, absolut personala, bazata pe propria perceptie a realitatii… este ca o femeie, respectiv scriitoare, care atinge un anumit punct de “glorie”, poate dispare de pe firmament doar daca… ea a ales acest lucru.

Cred cu toata taria ca, daca scrii din inima, cu toata inima si adresandu-te inimilor cititorilor, daca esti perseverenta si stii sigur ce-ti doresti… nimeni si nimic nu te poate face sa stralucesti putin si apoi sa dispari. Daca acest lucru se intampla, inseamna ca la nivel interior, chiar tu ti-ai dorit acel lucru. Pentru ca poate… acea stralucire nu era ceea ce in adancul inimii iti doreai cu adevarat.

Invitatul de azi: CRISTI CIORCILA

10432119_842946572432870_7348838225497293030_nSuntem oglinda partenerului nostru

Chipul şi asemănarea ta se reflectă prin chipul şi asemănarea mea. Tu te reflectezi în mine, iar eu mă reflectez în tine. În ochii tăi se oglindeşte sufletul meu, prin ochii mei se oglindeşte sufletul tău. Pentru că noi suntem de fapt, reflecţia celui cu care trăim, a partenerului nostru. Iar dacă nu avem un partener, suntem reflecţia celui de lângă noi: un copil, o mamă, un tată, frate, soră sau pur şi simplu, un prieten.

Universul echilibrează mereu principiul masculin şi pe cel feminin, acolo unde este prea mult yin într-unul, se compensează cu mai mult yang în celălat. De aceea contrariile de cele mai multe ori se atrag. Şi vezi câte o femeie foarte stilată şi fină care trăieşte cu un partener al cărui caracter pare mai din topor şi te întrebi ce au în comun aceşti oameni de stau împreună. Sau vezi câte un bărbat melancolico-visător care trăieşte cu o femeie extrem de vulcanică şi aprigă, de te întrebi cum de pot trăi aceşti oameni total diferiţi sub acelaşi acoperiş.

Dincolo de aparenţe, partenerul nostru este cel care ne pune cel mai bine în valoare structura noastră temperamentală. De obicei, unul are mai multă energie ca celălalt. Cel cu energie mai multă însă, se răneşte de multe ori datorită temperamentului său vulcanic şi alege mai mult din instinct. El nu are timp să gândească şi să se răzgândească. El are de făcut mereu câte ceva. Iar contemplarea şi observarea nu îi stau în fire. Se precipită încoace şi încolo, vorbeşte într-una chiar dacă nu spune nimic, mai calcă şi peste sufletele altora cu bocancii săi foarte pasionali, merge tot înainte, dar de multe ori se opreşte cu capul în gardul lipsei sale de raţionament. E ca un vulcan a cărui lavă fierbe şi tot fierbe până dă în clocot. De multe ori, li se tot repetă aceeaşi şi aceeaşi lecţie, dar ce folos dacă ei nu au deloc răbdare să se privească pe ei înşişi? Ce folos dacă nu se pot opri din „a face” pentru a intra măcar puţin în „a fi”?

Însă aici, cel care echilibrează balanţa este cel de lângă tine. Dacă femeia este foarte temperamentală, partenerul de lângă ea s-ar putea să fie unul foarte raţional. Ea are nevoie de raţiunea lui, pentru că uneori se lasă dusă de val şi riscă să se scufunde în oceanul pasiunilor trecătoare. Însă bărbatul mai gânditor din fire, are şi el nevoie de pasiunea ei, căci altfel s-ar ofili de prea mult gândit. Aşadar ea îl scoate pe el din pasivitatea lui, iar el îi domoleşte ei temperamentul care de multe ori o trădează. Dar situaţia poate fi şi invers. O femeie mai pasivă are ea acum nevoie de un bărbat mai impulsiv. Rolul ei este să îi domolească acestuia fiara pătimaşă din el, iar rolul lui este să îi ofere ei energia de care are ea nevoie pentru a ieşi din resemnare. Şi astfel se echilibrează cumva această balanţă care ne ajută să trăim unul cu altul, chiar dacă suntem atât de diferiţi.

De fapt aceste cupluri cu parteneri oarecum aflaţi la poluri opuse, au viaţa cea mai lungă, pentru că relaţia este trasă înainte efectiv, când de unul, când de celălalt. Şi ceva tot creşte acolo, chiar dacă aparent nu se vede. Însă ei ştiu ce îi uneşte chiar inconştient, spiritele lor au nevoie să se îndemne reciproc şi să se susţină unul prin altul. De o parte iubirea, de cealaltă raţiunea. De o parte afecţiunea, de cealaltă discernământul. De o parte pasiunea, de cealaltă echilibrul. Dar nimeni nu rămâne doar într-o singură parte. Adeseori oscilăm şi ne schimbăm rolurile între noi. Eu devin vulcanic în timp ce tu mă potoleşti, alteori tu devii mai precipitată, iar eu te potolesc. Aici constă farmecul unei relaţii pentru că putem oricând schimba aceste roluri dacă suntem deschişi şi nu ne pierdem entuziasmul în acest joc al vieţii.

Însă fără comunicare nimic din ce am descris mai sus nu se potriveşte. Relaţia nu poate spori fără comunicare, iar partenerii devin ca doi străini. Însă şi doi străini o pot lua de la capăt şi se pot iar redescoperi unul pe altul. De obicei oamenii se despart atunci când răcela dintre ei devine insuportabilă şi nu-şi mai găsesc menirea de a sta împreună. Şi atunci se despart, divorţează, fug. Însă majoritatea pleacă în spinare cu un sac plin de resentimente. Şi ori de câte ori vor avea ocazia, vor împroşca cu noroi în fostul partener de viaţă. Ei vor nepărat să rămână în picioare şi să îi vadă lumea ca fiind infailibili, fără pată. Dar cum îl poţi împroşca pe cel cu care ai împărţit acelaşi acoperiş, aceeaşi masă, acelaşi pat, aceleaşi bucurii şi greutăţi? Nu ai avut oare nici un moment frumos cu el care să fie demn de consemnat? De ce le spui pe acelea şi pe acestea le laşi deoparte? Poate ar fi cazul ca mai degrabă să îi mulţumeşti şi lui dar şi ţie pentru faptul că ai trecut prin viaţă alături de el, chiar dacă a fost doar pentru un timp. Când apare despărţirea, e clar că unul măcar şi-a încheiat lecţia, a învăţat-o şi a decis să meargă mai departe cu altcineva, pentru că cu cel de dinainte simţea că nu mai poate ajunge nicăieri. E o aşa mare dramă aici, e nevoie neapărat de plânsete, vaiete, bocete şi vinovaţi?

Universul lucrează mereu în favoarea şi nu în detrimentul nostru. Iar căile lui sunt extrem de subtile şi cert e că acest univers divin ne surprinde prin căile pe care ni le aşterne în faţa noastră. Şi el ne îndeamnă să păşim pe ele chiar dacă e ceva nou acolo şi nu ne simţim în largul nostru. Dar ce înseamnă să fii în largul tău? Să trăieşti viaţa mereu pe pilot automat, mereu făcând aceleaşi lucruri, mereu aceeaşi cale de urmat? Asta de fapt e definiţia suferinţei: a trăi viaţa pe pilot automat! De aceea uneori, chiar şi într-o relaţie fiind, întâlnim poate o persoană la un moment dat de care ne îndrăgostim fulgerător. Şi asta se întâmplă tot spre folosul nostru. Căci atunci când tu te ofileşti puţin câte puţin pe dinăuntru şi relaţia implicit se ofileşte până ce nu mai rămâne nimic decât reproşuri, jigniri şi mulţi nervi. Şi tu ca om ai astfel nevoie de o nouă trăire euforică ca să îţi revii cumva din opacitatea în care te-ai închis. Şi nu mai regăseşti nimic care să îţi refacă vitalitatea prin cel sau cea cu care trăieşti. E ca şi cum te-ai sinucide lăuntric şi plângi la capătul unui mort, care a devenit între timp relaţia ta. Şi atunci poate apărea un om care să îţi redea cumva energia pe care nu o mai ai şi nu ştii de unde să o mai iei. Iar dacă în acest caz, te îndrăgosteşti subit, nu-ţi da cu tifla-n cap degeaba pentru că simţi ceva nou şi te simţi vinovat că ai un partener acasă. Acel om apare tot ca să îţi dea ţie puterea de a depăşi banalitatea şi rutina în care relaţia ta a picat. Dar dacă te opreşti la prejudecăţile lumeşti care te condamnă, aminteşte-ţi că nu trăieşti în acelaşi dormitor cu lumea şi nici nu împarţi aerul pe care-l respiri, împreună cu ea!

Da, Universul ne surprinde adesea cum ştie el cel mai bine să echilibreze balanţa din viaţa noastră. El nu ţine cont de preceptele şi judecăţile morale. Divinitatea de fapt, transcende orice moralitate. Pentru că ea iubeşte atât de mult omul încât îi oferă tot felul de experienţe noi, îndemnându-l prin tot felul de mijloace să nu spună mereu „nu” şi să nu rămână astfel ancorat pe suferinţă.
Instrumentul cel mai la îndemână prin care putem să ne cunoaştem este interacţiunea noastră cu ceilalţi. Atunci când intră cineva în realitatea ta, ascultă-l mai mult pe el şi vorbeşte tu mai puţin dacă nu eşti întrebat. Chiar dacă pe moment poate nu înţelegi rolul său, s-ar putea ca după un timp să îţi aminteşti un cuvânt sau o frază pe care el ţi-a spus-o şi atunci îţi va folosi. La fel cum nici tu să nu îţi reprimi nimic atunci când cel de lângă tine te întreabă ceva, pentru că chiar dacă nu eşti conştient pe moment, s-ar putea ca acele cuvinte pe care i le spui să aibă un mare efect în viaţa lui într-o zi. Atunci când comunici cu cineva, de fapt îţi vezi propriul tău suflet în acela şi înţelegi ce te doare mai mult. Exact de cei diferiţi faţă de noi avem nevoie, pentru că ei ne scot din falsa noastră părere de sine şi ne provoacă cumva să ne revendicăm şi părţile mai întunecate din noi înşine. Aşa că dacă dai de cineva care te mai şi zgâlţâie puţin, nu fugi de unul ca acesta căci o mare lecţie îţi va preda el, deşi poate nu va fi chiar confortabil pentru tine.

Oare de câte drumuri mai avem nevoie pentru a ne regăsi pe noi înşine? De câte prelegeri? De câte meditaţii şi de câte rugăciuni? De câte cărţi şi de câte pelerinaje? Oare de câte oglinzi mai avem nevoie pentru a ne oglindi sufletul?

Asumare sau teama

Azi ma gandesc la ceva ce nu imi da pace de catva timp: asumarea a ceea ce faci, ce simti, ce traiesti. Privesc in jurul meu si vad cum toate functioneaza pe baza de magnet. O idee, un model, o parere, un fel de a te imbraca, de a gandi, o atitudine, apare de undeva si brusc toata lumea migreaza in bloc intr-acolo. Uneori am senzatia de multiplicare. E ca si cum mii de oglinzi reflecta o singura imagine care creaza un joc mimetic unde  siruri de oameni fac si repeta acelasi lucru.

Am fost intotdeauna refractara la ceea ce societatea imi ofera ca moneda de schimb: faci cum ti se impune si vei fi bine. Niciodata nu am intelesc acest ” vei fi bine”. Nu, nu mi-a fost bine niciodata. Sunt  atipica din foarte multe puncte de vedere, incapatinata si refractara la tot ceea ce mi se impune cu forta. Stiu exact ce vreau. Asa a fost intotdeauna. Sunt destul de inteligenta ca sa vad ceea ce se intampla si destul de senzitiva ca sa percep ”undele” spre care suntem indreptati ca si o turma.

Am fost si sunt oaia neagra a familiei. Nu am acceptat sa fiu mintita si pacalita. Mi se spunea ca nu sunt ambitioasa, ca sunt superficiala, ca sunt lenesa si comoda, ca nu seman cu x sau y si ca sa nu supar, sa nu trezesc energii naucitoare care se revarsau zilnic asupra mea cu furie si rautate, preferam sa tac si sa o fac pe mieluselul, desi in mine ma razvrateam si stiam ca nu e bine sa fac asa sau altcumva. Mi-am luat-o in freza din cauza lui ” sa nu supar” pe x sau pe y, sa fiu copil, fata, adolescenta, matura, ” cuminte” si ” ascultatoare”. Am fost lasa! Daaaa…ce cuvant frumos! Ha! Mi l-am asumat cu varf si indesat rezistand tentatiilor nenumarate de a rasturna macar o data caruta cu bolovani care imi presau sufletul inabusindu-ma de multe ori.

Eu zic ca sunt un om normal la cap dar ce ziceti de gestul meu de a cauta o padure deasa si de a ajunge in inima ei asigurandu-ma ca nu e tipenie de om prin preajma care sa imi auda plansul, urletul, tipatul…Credeam ca e neputinta la mijloc. De fapt era cu totul altceva. Sa intorc timpul? Nu se poate. Sa fac acum ce trebuia facut de mult? E tarziu. Sa rabd mai departe asumandu-mi neputinta? Exclus! Atunci sa ce? Sa spun. Cui i-ar mai folosi ca mie nu-mi mai ajuta la nimic.

Ma invart in cerc vicios, intre asumare si lasitate. La mijloc e sufletul meu care scanceste dupa un singur lucru de care are nevoie ca sa functioneze dupa propriile reguli – deci nu in haos! Din nefericire usa este inchisa si pe ea este un afis mare cu litere scrise de o mana draga si ferma: access dinaid…

Raspunsul la intrebarea mea: intre asumare si lasitate este unul singur, resemnarea cu fruntea senina, minciuna fata de suflet si rabdarea pentru ca toate se vor termina intr-o zi. Imi pare rau ca voi pleca fara sa iau cu mine exact ceea ce am venit sa caut. Am gasit si culmea ironiei este ca nu am voie sa ma ating de acel ceva. Cineva a hotarat pentru mine ca e prea tarziu…12115765_875037952574504_8869337931167659177_n

Interviu neconventional cu scriitoarea M.C.Simon – partea a 9 – a

11204458_10153475944257238_2188952742303059704_n9. Ce inseamna sa fii single mother? A fost usor, a fost greu? Ce anume te-a echilibrat? Ce sfaturi dai mamelor care isi cresc singure copiii, multe fiind si femei de succes, cu cariera frumoasa?

 

MC

 

Sa inteleg ca am ajuns la artileria grea a intrebarilor? Ei bine… hai sa incepem. “Ce anume te-a echilibrat?”

Nimic, absolut nimic nu m-a putut echilibra pentru ca… senzational 🙂 … nimic nu m-a dezechilibrat anterior. Nu am sa vorbesc in numele tuturor femeilor, ci doar din proprie experienta si folosind propriile concluzii.

Personal cred ca se pune prea mult accent pe despartirile care te lasa ranit pe viata si care ranesc totodata copiii nascuti ca urmare a relatiei respective.

Sa fiu mama singura a fost super frumos. Si inca este pentru ca fetita mea nu a ajuns la varsta majoratului, desi nici mult nu mai are pana acolo. A fost si este, nu numai frumos dar si usor.

Iar daca va ganditi ca poate copilul a resimtit lipsa unui tata… o sa spun doar ca nu ai cum sa poftesti si sa-ti doresti sa mananci zahar daca anterior nu l-ai gustat. Pur si simplu zaharul pentru tine va ramane un cuvant pentru ceva ce altii descriu.

In spatele acestor afirmatii nu sta vreo femeie ranita. Din contra, sta o femeie care intotdeauna a hotarat singura partea de destin care i-a fost permis s-o aleaga. Evident, cel care i-a permis este doar Acela care a creat tot ceea ce vreodata a fost creat.

Ce sfaturi as putea sa dau mamelor care isi cresc singure copiii? Hmmm… nu este chiar un sfat dar, o sa le spun ceea ce i-am spus fetitei mele dupa primele ei zile de mers la gradinita. Intr-o zi, m-a intrebat: „Mami, ce este acela un tata?” Recunosc nu-mi pregatisem vreun raspuns si nici nu anticipasem vreo intrebare. Asa ca am rostit exact cuvintele care mi-au rasarit atunci in minte. „Tata este unul din cei doi parinti pe care deobicei un copil ii are. Dar lumea nu e croita uniform si avem fiecare posibilitatea de a experimenta diverse situatii in viata. Ca atare, exista in general trei categorii de familii. Sunt familii cu copii si doi parinti, familii cu copii si un singur parinte si copii care nu au nici un parinte si se numesc orfani. Noi, scumpo, suntem fericitul caz in care familia e compusa dintr-un copil si un parinte.” Dupa ce m-a fixat cu frumosii ei ochi albastri, fetita mea pe atunci la gradinita, a considerat cazul inchis.

Personal nu consider ca e vreo problema daca copilul are unul sau doi parinti. Si tot personal, nu cred ca ar trebui sa se puna atat accent pe femeia parasita care, „saraca de ea” isi creste copilul singura. Atata timp cat femeia respectiva nu arunca cu noroi in stanga si in dreapta, incercand sa infatiseze in ochii copilului pe „monstrul” ce tocmai a parasit-o sau a suparat-o… sau cine stie ce o mai fi facut cel numit deobicei tata… nici copilul nu va avea vreo secunda de durere in inimioara.

Copiii nu sunt fiinte care nu gandesc (ups… dubla negatie 🙂 ). Daca li te adresezi ca de la egal la egal, increderea lor in tine va creste exponential pe masura ce trece timpul, iar viata de familie in conditiile in care exista un singur parinte implicat, devine o adevarata placere.

In plus… sa nu uitam ca exista si familii in care parintele ramas pe „redute” este numit tata.

Dar ca sa nu las de interpretari, cazul meu este total lipsit de dramatismul cotidian. Nu am fost nici parasita, nici suparata, nici nimic. Pur si simplu, stiind ca nu mai am vreun gand de casatorie in viata asta, am hotarat la un moment dat ca doresc sa am totusi un copil. As putea vorbi poate pe parcursul a catorva carti despre aspecte legate de aceasta decizie, dar… Cred ca pentru astazi este suficient.

 

 

Interviu neconventional cu scriitoarea M.C.Simon – partea a 8 – a

11204458_10153475944257238_2188952742303059704_n8. Esti o femeie frumoasa si puternica draga Mirela; ce anume te-a condus in viata si care sunt pricipiile de la care nu ai abdica pentru nimic in lume?

MC

Sa te contrazic, nu am de gand. Deh, Egoul meu este foarte incantat citind cuvintele tale. Sa nu uitam totusi ca frumusetea fizica este ceva atat de subiectiv si de relativ incat aproape nici nu mai merita sa ne batem capul cu ea. Intotdeauna m-a uimit sa observ cat de mult accent pune societatea din zilele noastre pe ceva care… sa ma scuze cei care doar atata vad la o persoana… de multe ori ascunde mari lacune in alte planuri. Si ca sa nu ies din sfera relativitatii frumosului… incercati sa va inchipuiti daca intamplator as ateriza in mijlocul unui trib de bastinasi. Aproape ca ma apuca rasul gandindu-ma ce mila o sa le provoace aparitia mea si cum se vor minuna toti membrii tribului de fantastica uratenie fizica la care m-as incadra brusc.

De puternica, recunosc… sunt vinovata. Nu doar ca posed o oarecare putere fizica iesita din comun, dar am fost blagoslovita in viata asta si sa fiu de o incapatanare fantastica… tradus mai poetic… putere; puterea de a trece peste orice obstacol si mai mult, de a vedea in orice provocare, o ocazie de a demonstra inca o data adevarul afirmatiei “daca vrei cu adevarat, poti”.
Acum, sincer… cam asta a fost pasiunea mea continua in viata si evident… asta imi si conduce existenta in trup uman. Sa demonstrez mie si celor din jur, ca orice e posibil. Evident ca ma refer la orice doresti din toata inima cu adevarat si nu la dorintele carora nu le vad rostul. In cazul in care va intrebati cam ce fel de dorinte consider eu ca nu-si au rostul, am sa dau un singur exemplu. Nu o sa-mi doresc niciodata sa ma arunc intr-o prapastie, ca eventual sa dovedesc ca pot invinge legea gravitatiei. Daca m-ar pasiona sa inving aceasta lege, categoric as incerca s-o “dovedesc” plecand de la o baza de sprijin fixa si eventual abordand verticala ascendenta a traseului.

Intrebandu-ma “care sunt principiile de la care nu ai abdica pentru nimic in lume?”… trebuie sa recunosc ca oarecum m-ai pus pe ganduri. Nu vreau sa fiu ipocrita si sa pozez in vreo sfanta sau martira. Departe de mine toate acestea si recunosc ca am stiut sa ma bucur de viata pana acum. Aproape ca as evita sa raspund la aceasta intrebare, dar viata m-a invatat ca e mai bine sa te confrunti cu o situatie data, in clipa imediat urmatoare si sa nu amani ceva ce oricum te va “urmari” dintr-un motiv sau altul.
Sunt doua raspunsuri pe care vreau sa le dau:
1 – Unul din cele doua principii fixe dupa care ma calauzesc in viata este… sa imi ascult intotdeauna inima. Am ajuns demult la faza la care indiferent de “conditiile atmosferice” reusesc sa fac liniste in interiorul meu. Si in acea liniste, glasul inimii se aude foarte clar. Poate cateodata alegerea inimii pare ciudata mediului meu inconjurator dar… mai devreme sau mai tarziu se dovedeste ca inima are intotdeauna dreptate.

2 – Al doilea principiu de la care niciodata, dar absolut niciodata nu as abdica este faptul ca Realitatea este Subiectiva si Relativa. Chiar daca realitatea ta este complet diferita de a mea, asta nu inseamna ca realitatea mea este mai reala. Asta inseamna doar ca accesam portiuni diferite din Adevarul Suprem. In plus… ceea ce pentru mine ieri a constituit adevar suprem, poate astazi este total schimbat, iar maine cu siguranta va arata altfel. In consecinta, nu m-as aventura sa judec adevarul nimanui. Atata timp cat nu ma aflu in “pielea” persoanei respective, nimeni nu-mi da dreptul sa judec ceea ce eu nu am experimentat la acelasi nivel.

Indiferenta ucide!

482401_230845497076421_1497236063_nAzi ma voi gandi la indiferenta. La capacitatea omului de a privi cu indiferenta la ceea ce se intampla in jurul sau, asteptand de la altii sa se produca schimbarile care sa modifice peisajul social.

Indiferenta atrage intotdeauna energii de joasa vibratie. Este sora cu rautatea, cu ura, cu nesimitirea. Cand esti lipsit de bunatate se intelege ca ai rautatea incrustata in suflet. Cand nu poti iubi, esti incarcat cu ura. Iar cand nu te atinge sufleteste nimic din se petrece langa tine, e si mai grav: te-a cuprins nesimtirea.

I se spune vocea strazii sau cu alte cuvinte opinia publica. Cand strada tace e grav pentru un neam. Indiferenta este acaparatoare si oamenii se molipsesc prin mimetism. Cand strada vorbeste inseamna ca sanatatea sociala a coborat printre oameni vindecandu-i de lasitate si indiferenta. Treziti-va oameni! Strada are nevoie de luciditatea si actiunea voastra! Fiti prezenti in viata sociala si atenti cu cei care si-au pierdut energia de a mai lupta. O mana de ajutor intinsa cuiva in mod detasat si neconditionat inseamna viata si iubire de semeni.

Cine sunt eu?

11229360_716554508478408_5039739375135616241_nAzi ma gandesc la o replica dintr-un film: cine sunt eu daca nu sunt eu? Chiar asa: cine sunt eu? O fiinta umana cu tot harnasamentul din dotare asa cum e scris in cartea tehnica de functionare a omului. Cu toate acele “chestii” ciudate, unicelulare care in amalgamul programat se transforma in eu, in minele meu. Si brusc devin om, asa cum am fost creat. Creat? Adica cum am fost creat? Cine m-a creat? Un mare designer, un mare tehnician, un mare inginer genetician, un mare anatomo-fiziolog, un mare biochimist, un cine? Nu-mi iese de loc stamba la socoteala! Masor si iar masor si tot nu reusesc sa concluzionez: cine sunt eu? Si daca nu sunt eu? Ce ma fac? Atunci cine sunt? Am crescut cu ideea ca m-a creat Dumnezeu, ca m-a adus barza, ca am fost adusa de extraterestri, creata in laboratoarele imense ale illuminatilor si apoi pasaportata prin sperma tatii in uterul mamei – chestie de magie pana la urma, sau – si asta abia e durerea mea cea mai mare – sunt o reprezentare holografica, ca joc al imaginatiei unor superdestepti care se joaca cu mine, cu tine, cu noi. De fapt e societatea care mi-a bagat in cap n modele de gandire. Am aparut asa, brusc, precum Venus din spuma marii. Din oceanul planetar a iesit minunea care sunt. Cum? Cand? Cine stie sa spuna, sa spuna odata! M-am invelit in coji primite ca dar de la modelele educationale cu care am fost indopata si acum mintea o ia razna pentru ca nu mai accepta ceea ce societatea continua sa trimita in mintea mea ca niste impulsuri electromagnetice. Sunt energie. Ok. Pot accepta. Dar cum a aparut energia? E usor sa vii pe cale mistica si sa-mi spui: esti creatia lui Dumnezeu. Desi nu te cred pentru ca nu pot, pentru ca eu il intreb pe acest dumnezeu creat de mintea omului – o alta mare nebuloasa – dar pe tine cine te-a facut? Ok. Si tu esti energie. Deci energia naste energie. Oamenii sunt pui de energie trimisi in lume pe cai naturale, fizico-umane. Foarte tare si chestia asta! Dar, ma intorc in acelasi cerc vicios: energia de unde vine? Si iar ma apuca jalea intrebandu-ma cine sunt eu si daca nu sunt eu? Si daca nu sunt eu cine sunt atunci?

Interviu neconventional cu scriitoarea M.C.Simon – partea a 7 – a

11204458_10153475944257238_2188952742303059704_n

7. Lucrezi in echipa cu domnul Bogdan Stancu, cetatean american; si nu oricum! Faceti o echipa minunata; ce sta la baza succesului vostru si a afacerii pe care o cresteti de la o zi la alta, impanzind internetul cu ideile voastre novatoare si adunand langa voi scriitori cu talent; practic voi ati deschis o pepiniera de talente!

M.C.

Intr-adevar facem o echipa grozava si trebuie sa recunosc ca nu m-as fi descurcat singura in toata aceasta actiune. Ce sta la baza succesului nostru? Permite-mi sa spun o poveste.

Cu mult timp in urma, intr-un oras mare, capitala de tara, traia o fetita. Avea o copilarie fericita, invata bine, ii placea mult sa citeasca si visa in secret ziua in care, al ei „Fat-Frumos” ii va zambi. Simtea… stia… ca acea zi va veni si ca acel zambet va aduce in inimioara ei, pacea de a-si fi reunit sufletul. Acea fetita, a venit pe aceasta planeta avand memorii ancestrale, pe care societatea nu a reusit sa le anihileze. Acea fetita stia ca fiintele umane au capatat la nastere toate uneltele necesare vietii in corp uman, si mai mult… stia ca dincolo de aparente, mintea umana are puteri aproape nelimitate.

Undeva, in vecinatate… traia un baietel cu familia lui. Un baietel care visa sa intalneasca intr-o zi, fata care i-ar fi umplut inima de fericire. Si pentru ca era baiat, facea ceea ce baietii fac deobicei… in goana lui de a fi observat de fete, le tragea de cozi sau le necajea.

Intr-o zi, baiatul a trebuit sa plece. Familia lui a hotarat sa se mute in alta tara… o tara imensa, aflata peste mari si oceane. Baiatul de zece ani a plecat deci si, incet, incet, amintirea cozilor pe care le hartuia in scoala, s-a estompat.

Fetita a crescut si cu timpul s-a transformat intr-o femeie puternica, o femeie ce vroia sa demonstreze lumii intregi ca orice doresti intr-adevar cu toata inima ta, poate deveni realitate. Si a reusit sa demonstreze acest lucru. Un singur vis nu se implinea… acela de a vedea zambetul barbatului care i-ar fi completat sufletul injumatatit atunci cand a hotarat sa coboare in trup uman.

S-a straduit, a cautat, a asteptat, dar… intr-o zi a inteles ca poate… poate acel zambet nu-i era destinat in aceasta viata. Si a hotarat sa anuleze acel vis ascuns. A hotarat sa isi continue viata, bucurandu-se de cate ori mai demonstra ca dorintele pot deveni realitate… orice dorinta, mai putin cea mai arzatoare si tainica.

In tot acest timp, undeva departe, intr-o tara imensa, aflata peste mari si oceane, un baiat devenit intre timp barbat renuntase sa-si mai gaseasca jumatatea. Ajunsese la concluzia ca probabil nu e sa fie in aceasta viata. Dar un vis ascuns… ii spunea ca macar in urmatoarea reincarnare, jumatatea pierduta a sufletului sau va fi gasita. Si barbatul a hotarat sa-si continue existenta in acest corp, ajutand pe oricine avea nevoie de domeniile in care devenise expert. Spera ca intr-o zi, lumea va deveni mai buna… pentru ca oamenii vor invata sa daruiasca.

Intr-o zi de ianuarie Luminariul zilei stralucea pe cer aruncandu-si razele spre a treia planeta de la Soare, facand-o sa para invaluita in mister, ca si cum un miracol avea sa intample curand.

Undeva in spatiul virtual, construit de oameni pentru oameni, o femeie puternica primea un mesaj de la un barbat caruia ii placea sa-si ajute semenii. Era un barbat necunoscut care i-a atras atentia datorita modului in care s-a prezentat. Femeia puternica nu mai intalnise pana atunci pe cineva care imediat dupa salutul necesar oricarui inceput de conversatie, sa gaseasca o formula de prezentare total inedita.

Avand o experienta de aproape jumatate de secol pe aceasta planeta, femeia puternica, ce renuntase de a mai astepta ca visul ei ascuns sa se implineasca, a anulat bataia inimii care nu era chiar cea cotidiana. Astfel incat, conversatia ce a urmat in acea zi si a continuat in zilele urmatoare, parea sa fie purtata de doi oameni inteligenti care aveau ceva interesant de spus.

Dar… Creatorul a tot ce a fost vreodata creat… hotarase ca cei doi oameni maturi sa simta, incet, incet, un alt fel de atractie decat cea dintre doua minti ascutite. Si atractia s-a transformat in hotararea vietii celor doi… brusc deveniti unul. Si unul, si altul, au decis sa renunte la zidurile pe care le autoconstruisera in jurul fintei lor si sa faca pasul care le parea interzis inainte…casatoria.
Parea ca sunt cele doua jumatati pierdute, dar fiind amandoi destul de experimentati, si-au dat seama ca undeva, probabil era dorinta lor ascunsa care ii facea sa creada astfel. Oricum ar fi fost, atractia la nivel mental, corporal si sufletesc era atat de evidenta si atat de puternica, incat nu mai conta daca undeva, in una din dimensiunile stiute sau nestiute, fiecare isi avea o alta jumatate.

Probabil ca Cel Omniscient, Omniprezent si Omnipotent, radea in sinea lui vazand gandurile ce strabateau logica celor doi din povestea noastra. Si intr-o zi i-a determinat sa isi deschida inimile si sa vorbeasca despre dorintele lor tainice.

Cand ultima urma de rezistenta a fost daramata, miracolul s-a produs. Asa au aflat ca barbatul, candva baiat… obisnuia sa traga fetele de cozi si sa le hartuiasca, iar femeia, candva fetita… obisnuia sa viseze pe cel care candva ii va umple sufletul. Si au mai aflat ei multe, multe… pana cand Creatorul i-a facut sa inteleaga ca au fost destinati sa fie impreuna, si doar “intamplarea” a facut ca sa fie despartiti de la o varsta frageda.

Erau destinati sa fie impreuna…nu doar in viata asta… ci etern… pentru ca, doar etern pot fi impreuna singurele doua jumatati ale unui suflet.

Happy ending…

Ei bine… povestea nu s-a terminat inca. Daca totul ar fi in viata asa de simplu, probabil ca viata ar fi chiar plictisitoare. Norocul nostru este ca Atotputernicul pe care unii Il numesc Dumnezeu, Alah, Elohim, YHWH, Brahma, Vishnu, si evident in multe alte feluri, are grija sa ne faca viata mai interesanta si nu ne da posibilitatea de a ne plictisi foarte des.

Cu siguranta deja stiti numele purtate de cele doua personaje descrise mai sus. In cazul in care mai exista dubii, o sa le mentionez aici: Mirela si Bogdan.

Si pentru ca totul sa fie mai picant, cele doua jumatati au inteles ca pana si Sufletele Pereche trebuie sa se supuna realitatii tridimensionale si deci sa ia niste hotarari decisive. Unul din ei trebuia sa se mute peste mari si tari. Din anumite considerente prima varianta propusa a fost cea in care Mirela va fi cea care va face acest pas. Dar… avand deja o varsta la care era sigura ca nu va fi asteptata la aeroport de membrii nici unui guvern care sa-I ofere un loc de munca corespunzator pregatirii ei profesionale… a aparut o intrebare rationala… ce va face Mirela, pentru ca nu era genul de femeie care… “sa stea la cratita”. Acela a fost momentul in care mintea lui Bogdan a fost strapuns de o idee ce se va dovedi a fi brilianta. “De ce nu devii scriitoare?” a intrebat el zambind.

Intre noi fie vorba, probabil ca era disperat de lungile epistole pe care Mirela i le trimitea din cand in cand si se gandea sa-i canalizeze energia spre alte tinte. Ideea nu numai ca a incoltit dar a prins si roade intr-un viitor foarte apropiat de momentul la care ne referim.

Sa revenim la intrebarea ta, Elika. “Ce sta la baza succesului vostru?”.
De-abia acum pot da un raspuns care sa fie si inteles.
Iubirea!