Umbla femeie!

164243_500706193324401_1158930720_nAzi ma gandesc ca pot sa ma opresc in fata imaginii mele reflectate intr-o oglinda, sau intr-un parbriz, sau intr-o vitrina si ma pot vedea asa cum sunt in plan fizic. Mai dificil este cand vezi reflexia sufletului tau in ochii si inima unui om! Greu exercitiu, greu examen!

Ce poti face atunci cand vezi imaginea ta deformata sau pur si simplu constati ca de fapt nici macar nu esti tu, ci o cu totul alta persoana? Cum sa mergi mai departe cand te tin inlantuite umbre intunecate de care, desi vrei sa te desparti, ele se tin de tine ca intr-o sarabanda, ca un lucru nefiresc!

Cine iti mutileaza sufletul si cine te izbeste cu toiagul in crestetul capului exact atunci cand vrei si simti ca e timpul sa mergi mai departe?

Esential este sa vrei sa mergi, sa nu stai in acelasi loc in care canta la tampla obosita de timp si truda serenade pline de angoase, amagitoare, nemiloase!

Umbla femeie! Mergi inainte chiar daca ti-e glezna inca legata!

DESFRANATA – fragmente din roman

10616013_770753119651332_8151836602603707670_nFemeieee! Tu nu auzi? Eşti surdă? Glasul de stentor al preotului răsună în biserică. Se înălţă lovindu-se de ziduri şi căzu înapoi în capul ei ca un tunet. Se rezemă de strană de teamă să nu ameţească. Îl văzu apropiindu-se şi nu mai apucă decât să-i zărească ochii plini de furie strălucind ameninţător de sub culion. Mătasea de la camilafcă plutea în urma lui ca o aripă de pasăre uriaşă şi neagră. Mânecile de la rasă se zbăteau şi ele într-un dans ciudat. Ce-am făcut, ce-am făcut? ţipă în gând cu disperare. Nu era în stare să mai facă nici o mişcare. Parcă amorţise. Toate simţurile o părăsiseră. Preotul se apropiase ameninţător de ea. Simţea că o va lovi, sau că o va strivi acolo, între strane. Închise instinctiv ochii aşteptând dezlănţuirea! De câte ori să-ţi mai spun măi femeie că nu vreau să te mai văd în biserica mea, în mănăstirea mea?! Eşti de-o obrăznicie fără margini! Ispito! Să piei de dinaintea ochilor mei! Nemernico! Desfrânatoooo!…Palma grea plesni cu sete obrazul albit de spaimă şi de uimire al femeii. Căzu în genunchi fără să scoată nici un sunet.Călugării şi mirenii aflaţi la slujbă în biserică priveau în tăcere întreaga scenă. Nu mişca nimeni. Erau îngroziţi. Se mai auzi plesnetul unei alte palme. La fel de grea şi la fel de răsunătoare ca şi prima. Şi apoi altele începură să curgă ca o ploaie. Femeia tăcea şi icnea din când în când. Se făcuse ghem. Una cu pământul. Preotul îşi scoase cu furie patrafirul şi-l aruncă aproape de racla cu sfinte moaşte. Ieşi bombănind furios. Ei lasă că am eu ac de cojocul vostru, curve nenorocite ce sunteţi voi! Veniţi să-mi tulburaţi călugării? Ei lasă că vă dau eu vouă ce vă trebuie! Mama voastră de nenorocite! Încet, încet, toţi plecară din biserică fără un cuvânt. Nici o şoaptă nu se auzi. Femeia zăcea pe covor aproape inconştientă. Rămăsese cu mâinile lipite de cap, ca într-o încercare de a se feri de lovituri. Câteva raze de soare năvăliră la un moment dat printr-unul din geamurile înalte, luminând trupul îmbrăcat în negru. Câteva şuviţe lungi de păr castaniu scăpaseră din legătura basmalei şi alunecau şerpeşte pe spatele femeii, strălucind. Pendula din biserică bătu de ora 10,00. Slujba se terminase de mult. Afară, rândunelele se luau la întrecere care ţipă mai tare. Dinspre stăreţie venea miros subţire de peşte prăjit.

2.

I se părea că trăieşte un vis urât. Parcă aştepta să se trezească din somn, să uite. Obrazul o durea şi simţea o usturime acută pe lungimea gâtului. Nu i se mai părea. Fusese realitate! Era uluită, şi în acelaşi timp oripilată. Nu putea crede nici în ruptul capului că păţise aşa o ruşine! Nu, era incredibil ca un preot, călugăr şi el, să se comporte aşa! Nu ştia ce făcuse. Nu reuşea să lege în minte nici măcar două idei. Nu aveau logică şi totul era în ceaţă, de parcă cineva o anesteziase. Doamne, spune că nu e adevărat! Spune Tu Doamne, că mintea mea a luat-o razna!… Era indignată dar şi furioasă în acelaşi timp. Nu putea pricepe şi pace ce anume determinase starea aceea aproape animalică a părintelui. Îl ştia om bun şi blând. Acum fusese altul. Încercă să se mişte dar genunchii nu o mai ajutau. Amorţiseră şi ei. Îşi ridică cu greu umerii şi se sprijini de strană. Îşi lipi fruntea de lemnul mirosind a vechi şi a umezeală. Privi pe furiş aproape în jurul ei. Nu era nimeni. Iconostasul era scăldat în lumină şi pietrele scumpe care împodobeau icoana Maicii Domnului ferecată în argint masiv şi aur străluceau puternic. Parcă era vie icoana. Inima femeii bătu cu putere şi lacrimi mari, fierbinţi începură să se rostogolească udându-i obrajii, alunecând apoi grăbite spre covor. Pieptul i se zbătu ca pentru a reprima un strigăt. Gemu înăbuşit. Plânsul deveni o tânguire. Cuvinte rostite în şoaptă, nedesluşite, izbucneau din cînd în când din gura ei. O şuviţă subţire de sânge i se prelingea pe barbă. Buza spartă de palma grea a părintelui i se tumefiase şi începea să se învineţească. Lângă ochiul drept la fel, o vânătaie prindea a înflori. Simţi din nou arsura de pe gât. Pipăi cu mână tremurândă. Nodurile mari de la metania cu care o lovise la un moment dat se încrustaseră în carnea delicată. Îşi acoperi faţa cu palmele şi plânse mult. Nu mai ştia când se oprise. Doar gemea din când în cînd. Auzi într-un târziu un foşnet de dulamă şi o voce cunsocută, blândă, aproape de ea îi spuse şoptit: Hai, lasă… Trece şi ispita asta. Hai la chilie…Ridică-te. Voi veni şi eu. Merg să-ţi aduc de la trapeză lapte cald şi pâine… Paşii se îndepărtară. Ar fi vrut să se ridice dar ştia că nu va putea. Tremura din tot corpul. Se strădui şi în cele din urmă, agăţându-se de strană reuşi să se ridice în picioare.

3.

Camera mică din arhondaricul mănăstirii, pe care călugării o numeau chilie, o adăposti pe femeia tristă şi plină de obidă. Întrebări nenumărate îi dădeau târcoale.Se oprise din plânsul mut. Îşi frământa mâinile şi suspina din când în când. Privea la ghetele vechi şi roase care îi purtaseră paşii de-a lungul a doi ani prin mănăstirile din ţară, prin schituri şi biserici. Ca ciorapii pe apă ai să umbli, îşi aminti spusele unei vrăjitoare la care fusese ca să afle ce i se întâmplă. Aceasta îi ghicise în cărţi şi o atenţionase că cineva din familie se ţinea de capul ei ca să o omoare cu totdinadinsul. Ea plecase de la acea femeie mai mult neîncrezătoare decât hotărâtă să-i urmeze sfaturile. Era ciudat, dar îi spusese la un moment dat că numai preoţii bisericii o vor salva. Era suficient pentru ea. Începu să alerge la toţi preoţii despre care auzea că erau mai renumiţi. Era pe drumuri mai tot timpul. Nu spaima morţii o împingea către aceştia ci dorinţa de a afla exact ce se petrecea în casa ei, cu familia şi cu ea. Divorţase şi fostul soţ o şicana, purtându-se mizerabil. O suna noaptea la telefon spunându-i fel şi fel de mojicii, o jignea, o înjura, o făcea în toate felurile. Nu mai suporta. Era mereu tensionată, o durea capul, nu mai mânca, slăbise, era încercănată şi obosită. Lua mereu concedii medicale şi fugea încotro vedea cu ochii. Plătea acatiste şi slujbe, chema preoţii în apartamentul modest în care stătea acum ca să-i facă sfeştanii şi să-i citească dezlegări. Mergea la Sfinte Masluri, se spovedea, postea. Citea actiste cu nemiluita şi nu se dezlipea de Psaltire. În tren, în autocar, în maşină, era mereu cu cartea de rugăciuni în mână. Preoţii îi spuneau să aibă răbdare, să-şi facă zilnic pravila şi să aştepte. I se făcea curte de către bărbaţii care o ştiau de mult şi care ar fi vrut să o ia de nevastă sau… Nu mai avea curajul însă ca să facă acel pas. Îi tot venea un gând care devenise în ultima vreme obsesie: să plece la mănăstire, să se ascundă într-un schit uitat de lume, să se rupă de toţi şi de toate. Nimic nu mai avea sens pentru ea. Simţea că în fiecare zi murea câte un pic pentru lume. Mergea la mănăstiri de maici şi stătea câte o săptămână, două sau doar câteva ore. Începuse să simtă cum înaintea ei se deschide o altă lume, nouă, necunoscută de ea până atunci. Mergea de mică la biserică dar nu avusese niciodată acest gând de a părăsi lumea şi de a intra în lumea monahală. Terminase liceul, făcuse o facultate tehnică, se căsătorise, îşi trăise viaţa în mod firesc până atunci, cu bune şi cu rele. Dezgustul faţă de escapadele sentimentale ale soţului o scârbiseră şi doar copilul o mai reţinuse ca să nu dea divorţ. Până la urmă o făcuse. Nu mai era cale de întoarcere în acea relaţie de familie. Ii era distrusă orice posibilitate de a mai răbda şi de a mai tăinui faţă de rude şi prieteni chiar şi faţă de copil mizeriile pe care i le făcea soţul ei. Fusese stupefiată să afle că ştia tot oraşul de amantlâcurile lui. La început a fost cuprinsă de mânie, a vrut să se răzbune dar în cele din urmă se resemnă. Se gândea că poate ea fusese vinovată. Bărbaţii au nevoie de o atenţie continuă şi de multă afecţiune. Ea îşi iubise soţul şi-l respectase dar după venirea pe lume a copilului care era mai tot timpul bolnav, atenţia ei se cantonă în jurul acestuia. Poate greşise. Nu mai ştia acum de unde pornise totul. Era mulţumită că acel copil care părea să fie mai slăbănog devenise un bărbat în toată puterea cuvântului, sănătos, puternic, inteligent, harnic şi cu un chef de viaţă irezistibil. Era plecat la studii în Canada şi avea o prietenă cu care spera să întemeieze o familie cât de curând. Lucra în timpul liber şi se descurca foarte bine cu banii. Era tare mulţumită de el deşi o durea în adâncul ei că erau departe unul de altul. O tenta să plece şi ea dar era ceva mai presus de acea dorinţă de a se alătura fiului său: o iubire profundă şi tainică pentru cineva care o ajutase foarte mult. Ani de-a rândul îi susţinuse inima şi o ţinuse la suprafaţa apei ca să nu se înece, să nu cedeze. Era un respect amestecat cu o iubire delicată, constantă şi binefăcătoare. Numai amintirea chipului acestuia o întăreau, redându-i dorinţa de a lupta, de a nu se lăsa doborâtă. Uneori, când citea rugăciunile, îi auzea vocea undeva în spatele ei, ca şi când era acolo, cu ea în cameră. Când fusese operată, nu reuşea să se trezească din anestezie punându-le probleme medicilor care se chiunuiau să o resusciteze. Îşi amintea foarte clar că l-a văzut lângă patul ei de la ATI cu epitrahilul de gât cum îi şoptea: hai să mai mergem un pic, mai avem ceva treabă; gata cu somnul, leneşo! Când a deschis ochii, medicul anestezist o privea uluit: dar ce-i de râs doamnă? Ea era cu zâmbetul pe buze. Mângâie încet mâna doctorului şi îi şopti: tocmai m-am întâlnit cu un prieten drag! Medicul dădu din cap şi o strigă pe asistentă: ai grijă de doamna că bate un pic câmpii. E de la anestezic. Îşi revine imediat. Ea ştia că adevărul era altul, prietenul ei fusese acolo şi o ajutase să treacă încă o piedică.

4.

Un ciocănit uşor la uşă o întrerupse din amintiri. Era părintele care îi adusese lapte cald şi pâine. I le puse pe masă şi îşi trase un scaun dinaintea ei. Nu o privea. Începu să-i vorbească cu voce joasă. Nu te mai amărî. Trece şi asta. Ai să vezi. O leacă de rugăciune şi va fi bine. Fă Paraclisul Maicii Domnului. Te va ajuta să te linişteşti. Nu te mâhni şi mai ales nu-l judeca. Iartă-l şi roagă-te pentru el. Ea se agită şi începu să-şi frământe din nou palmele. Ce i-am făcut, cu ce sunt vinovată? De ce mi-a spus acele vorbe urâte? Mi-e ruşine să mai dau ochii cu părinţii…Începu să plângă. Ce i-am făcut părinte? Spune! Călugărul îşi plecă privirea în jos. Nu ştiu, dar nici nu e în dreptul tău să ştii. Este de la Dumnezeu. El ştie de ce a îngăduit toate astea. Se numeşte iconomie dumnezeiască. Orice facem este numai de la El. Chiar şi acţiunile diavolului se fac numai cu voia Lui. Înţelegi? Femeia îl asculta şi-l privea cu ochii mari. Nu înţelegea. Simţea că fusese atacată de o fiară, nu de un om. Mai mult, acel om era chiar părintele pe care îl iubea atât de mult. Era distrusă. I se părea că toată negreala lumii se aşternuse pe sufletul ei. Părintele din faţa ei oftă. Trebuie să faci un efort ca să accepţi lucrurile aşa cum sunt. Eu nu pot să-ţi spun mai multe. Una că nu am voie – cine sunt eu să te luminez?!- şi doi e lupta ta, războiul tău cu lumea nevăzută. Trebuie să fii tare, să nu te laşi doborâtă. Dacă vrei să intri în monahism atunci să ştii că intri la război. Liniştea nu ţi-o vei găsi decât dacă vei face ascultare de duhovnic şi vei răbda fără împotrivire toate ispitele. Noi nu ne rugăm să ne ocolească ispitele ci să le putem duce la capăt, să le putem trece. Tăcu un timp. Tăcu şi femeia. Cuvintele părintelui sunau calde în inima ei dar nu aveau darul decât să-i potolească amărăciunea. Tot nu reuşea să se dumirească. Era un prag al înţelegerii peste care simţea că nu poate să treacă singură. Cineva trebuia să o ajute şi acum. Avea nevoie de duhovnic ei dar era conştientă că-l pierduse. Nu ştia cum şi de ce dar era convinsă că în acel om era o parte pe care ea nu o cunoscuse, nu o aflase şi nici nu o bănuise. Aproape că se temea să mai şi gândească. Refuză în interiorul său ideea de a mai merge să se spovedească. Brusc parcă dispăruseră din mintea ei tot ce învăţase, trăise şi înţelesese din ortodoxie. Dacă până în urmă cu câţiva ani nu era decât o spectatoare acum era cu adevărat o trăitoare întru Hristos. Avu o revelaţie care o ameţi: şi dacă totul nu e decât o imensă minciună? Dacă m-am înşelat? E totul doar produsul sentimentelor mele. Mi-am alimentat singură un fel de a gândi şi de a simţi. Eu singură mi-am creat în mintea mea anumite idei, păreri şi iată acum mă trezesc la realitate ca să constat că m-am înşelat. Asta e cu siguranţă: am trăit în înşelare! Am acordat unei persoane toate acele calităţi şi caracteristici pe care subconştientul meu le-a cerut de-a lungul vieţii. Mi-am creat singură un model şi acum văd că realitatea nu e conformă cu ideile mele. Structural l-am creat aşa, pe placul şi pe gustul meu, pe nevoile mele intime de subordonare a afectului pe care l-am manipulat cu bună ştiinţă. Îşi duse instinctiv mâna la tâmplă, gest care nu-i scăpă călugărului. Se ridică şi îi dădu o cană cu lapte. Bea, îţi va face bine şi nu te mai gândi. Încearcă să dormi un pic şi apoi roagă-te. Vin la prânz să-ţi aduc mâncare. Mai vorbim atunci. Plecă şi în urmă lăsă o dâră de mir. Femeia se ridică şi privi pe fereastră. Îl văzu pe părinte care mergea cu capul aplecat, păşind rar şi apăsat. Era îngândurat. Nu ştia prea multe despre el. Era bolnav dar nu se plângea niciodată. Mereu umbla cu privirile în pământ, tăcut şi liniştit. Răspundea dacă era întrebat dacă nu îşi vedea de drumul lui. În biserică, se aşeza în genunchi în dreptul unei strane şi nu se mai ridica decât doar la sfârşitul slujbei, plecând la chilie aidoma unei umbre. De câte ori venea la mănăstirea aceea părintele se îngrijea de ea într-un mod aparte. Era un amestec de milă cu bucurie. Se înviora atunci când o vedea şi de fiecare dată îi aducea mâncarea la chilie fără să i-o fi cerut ea vreodată. În acest fel o ajuta ca să evite fie foamea fie mersul la trapeză. Venea, se spovedea, se împărtăşea şi pleca mai departe în peregrinările ei. Încă nu se hotărâse unde ar fi vrut să rămână. Cu cât trecea timpul cu atât Dumnezeu îi deschidea alte perspective de înţelegere a vieţii monahale. Nu înţelegea de ce nu reuşea să se potolească undeva la una din mănăstirile de maici. Nu era o fiinţă complicată. Cu siguranţă s-ar fi descurcat şi ar fi făcut faţă greutăţilor dintr-o mănăstire. Ştia că era mai difil la maici dar nu se speriase. Totuşi duhovnicul ei încă ezita să-i dea binecuvântare. Îi spunea să mai aştepte. Ea pleca din nou în lume, mergea la serviciul pe care îl avea, dar revenea de fiecare dată cu speranţe noi. De data aceasta se întâmplase ceva. Se întinse pe pat şi refăcu tot firul evenimentelor petrecute în ultimele două zile. Sosise seara la mănăstire şi vorbise cu duhovnicul . Acesta se bucurase vădit când o văzu. Au stat un timp de vorbă şi apoi s-au despărţit rămânând ca a doua zi după Sfântul Maslu şi Liturghie să o spovedească. După ce s-a spovedit a mers la chilie. Şi-a citit rugăciunile pentru Împărtăşanie şi apoi l-a căuatat pe părintele arhondar întrebându-l dacă pate să-l ajute cu ceva la treabă. A călcat câteva aşternuturi, a mers la vecernie şi apoi s-a odihnit pentru slujba de noapte. Părintele ei duhovnic cânta la strană. Mereu se uita la ea. Nu înţelegea de ce. Nu mai făcuse aşa ceva. Apoi venise acea zi fatidică. Fusese la acatist şi apoi începuse Liturghia. El a venit destul de târziu la slujbă. Părea obosit şi agitat, iar după terminarea Liturghiei năvălise peste ea ca un vultur întărâtat. Adormi în cele din urmă oftând. Visă că o alergau nişte cai sălbatici. Ea ţipa şi se străduia să nu le stea în cale. Le vedea pielea asudată şi dinţii mari, galbeni care voiau să o apuce, să o muşte. Era obosită de atâta alergare. Simţea cum îi bate inima. La un moment dat i-a ieşit în cale un călugăr. Nu reuşea să-i vadă faţa. O tot îndemna cu gesturi necuviincioase să-i intre în căsuţa pitită într-o poiană. Ea refuza îngrozită de gesturile lui. Dar el nu s-a lăsat. A tras-o de păr în colibă şi îi spunea la ureche într-una: desfrânato, eşti o desfrânată. Ce ai uitat cine eşti? Ai uitat ce ai făcut în lume? Acum vii şi te dai o sfântă, o sclifosită. Na ia de şi de la mine o porţie. Şi o chinuia fără să ţină cont de ţipetele ei. Vrei călugărie, ia la tata o porţie şi vezi că mai sunt vreo trei care te vor servi. Nu ştia de unde mai apărură nişte călugări care rânjeau şi se apropiau ameninţători de ea. Era goală şi nu ştia cum să se acopere. Tremura din toate încheieturile, era îngrozită şi nu ştia cum să fugă de acolo.(…)

 

Gandul de duminica

Draga om frumos acesta este gandul meu care pleaca acum catre tine: urmeaza-ti visul fara sa te impiedici de nimic si de nimeni! daca visul il simti puternic si viu in inima ta, toti muntii vor deveni pietricele si oaceanele fire de apa; trage aer in piept; dar fa-o cu bucurie ca si cum ai inspira toata forta universului; esti puternic om drag si azi, in zi de duminica nu-ti mai spun decat atat: forta sa fie cu tine!1234553_10151681558254023_759816104_n

Libera!

1511475_10205960892454597_3974744091905487972_nAzi ma gandesc la ce am invatat pana acum? Sa traiesc impacata cu mine, sa las trecutul in pagini de carte, sa respir fara sa ma mai impiedic de suferinta, sa vad dincolo de zare, sa sterg urmele de noroi ale celor care mi-au vizitat viata, sa traiesc ca si cum ar fi ultima zi si am dreptul sa fac tot ceea ce mi-am dorit si nu am reusit sa fac pentru ca am fost ocupata uitand de mine, sa aduc inapoi zambetul interior ca sa-i pot bucura pe cei de langa mine…

Multe am invatat dar multe mai am de invatat inca! Cel mai important lucru si mai minunat este insa ca am ajuns sa inteleg ca sunt o fiinta minunata, puternica si capabila sa iubeasca, sa se lase iubita si inteleasa…

Am inceput sa ma imprietenesc cu mine, am inceput sa renunt la a ma autoculpabiliza si am inceput sa lucrez cu dragoste la ceea ce sunt si as putea deveni, spre bucuria mea dar si a celor din jur. Am inteles ca sunt o luptatoare si imi pot depasi limitele cu rsicul de a junge proscrisa. Stiu sigur ca si daca se va intampla asa ma voi intalni cu altii care ca si mine au fortat barierele impuse de un sistem anacronic si malefic, atingand cu varful aripilor libertatea.

Iinvat in fiecare clipa sa zbor!

Gandul de sambata

Draga om frumos acesta este gandul meu care pleaca acum catre tine: intelege ca nimic din ceea ce esti nu vine din afara ta ci numai din interiorul tau; tu vii din sufletul tau, din acea picatura de energie pe care universul a trimis-o special sa devii tu; tu, o fiinta minunata, inzestrata cu daruri ; nu te  lasa pacalit om frumos si drag 65011_10152058300085135_362453883_nde toate povestile care ti se spun; ele au o noima, desigur, dar nu e totdeauna identica cu scopul pentru care te-a creat universul; tu vii din echilibru si armonie; atunci fii echilibru si armonie si constientizeaza ca esti unic si ca ai venit pe planeta pamant – Mama Gaia – sa inveti doar un singur lucru: sa iubesti!

Copiii bolnavi

Azi ma gandesc la ceva mai special: la copiii bolnavi de cancer; la micutii care trebuie sa treaca prin incercari grele, prin dureri fizice, prin traumatisme sufletesti; suflete fragile care traiesc drame de neinchipuit; unii vor spune cu cinism: si ce sa le fac? destinul, karma, pacatele parintilor, incarnari rele, lectii neinvatate; altii vor spune cu milogeala in glas: asa a vrut Dumnezeu; altii vor ridica din umeri si vor zice: c’est la vie! in fine, ideea este ca azi m-am gandit mult la saloanele din spitalele romanesti in care stau multi copii atinsi de cancer; o boala grea, stiti si voi, dar ma tot intreb: daca a ajuns tehnologia la trepte extrem de inalte incat nici nu ne putem imagina, cum de nu se da remediul tratarii cancerului; el exista! dar nu exista inca bunavointa, interes, compasiune; cancerul a devenit de fapt o mare afacere; ca si fibroza chistica, diabetul, artroza, hepatitele, s.a.m.d.; pentru toate sunt remedii! cel mai oribil lucru este insa faptul ca toate aceste boli au cauze de care tot omul este responsabil; omul constient care stie exact ce face, in interesul sau in detrimentul cui face; si in aceeasi masura si omul inconstient care preia totul fara ratiune, fara dreapta judecata si fara macar sa se intrebe de unde ii vin toate plocoanele, pe ce cai si de ce; pentru totii ochisorii tristi si plansi ai copiilor care se uita intrebatori fara sa-i judece pe adultii de langa ei care nu-i pot ajuta, pentru toate intepaturile de ac si operatiile chinuitoare, pentru toate transplanturile nereusite, pentru toate inimioarele nevinovate care au incetat sa bata, va conjur oameni ai Luminii si Iubirii impreunati-va gandurile si faceti din durerea lor pod iertare si de vindecare!10552464_799577890088033_4027514218054951655_n

NORIEL – fragmente de roman

1456514_476683519110820_261863109_nMOTTO : si asta o să treacă, aşa cum trec toate…

Nu am încredere în bărbaţi, mi-a spus. Eram sigur că este una din nenumăratele ei glume pe care adesea le trimitea la adresa noastră. De unde să fi ştiut că în numai câteva vorbe reuşise să sintetizeze o durere mută, care îi marcase viaţa pentru totdeauna. De multe ori o acuzasem cu brutalitate că este hipersuspiciosă şi asta nu face bine într-o relaţie. Ah, cât urăşte şi astăzi cuvântul relaţie! Oare de ce am fost atât de neatent la inflexiunile vocii ei, poate aş fi realizat cât de mult avea nevoie să-i fiu aproape. Se clătina şi eu nu am avut ochi să-i văd tulburarea şi spaima,…nevoia de un sprijin real, nu de complezenţă. Da, sunt tulburat şi îmi revin greu din toată această întâmplare. Umblu pe străzi de aiurea, fără să am un ţel precis. Ştiu doar că vreau să retrăiesc totul, poate că voi reuşi să mă iert în cele din urmă. Dacă nu mă voi împăca cu mine, nu mă voi împăca nici cu ea. Şi ar fi prea mult. Greu de trăit cu o astfel de povară. Ea? Ea nu a fost supărată niciodată pe mine şi nici nu acceptă să înţeleagă că de fapt, principalul vinovat am fost eu. Pe mine m-a exclus de la bun început. Işi face şi acum reproşuri pentru nefericirea altora, dar nefericirea ei nu o vede ca fiind provocată în mod cert de cei cărora li s-a dedicat şi pe care i-a iubit cu atâta pasiune. Dar eu, eu care o ştiam şi-i ştiam caracterul şi modul de a gândi, oare unde am fost? Cum de am fost atât de laş să o las singură, să parcurgă acea perioadă de coşmar? Simt cum mă frig lacrimile în dosul pleoapelor. Cât aş vrea să pot plânge… De ce? De neputinţă.

Ma trage ata sa pun din nou in miscare toate fluidele din mine pentru a reancepe aventura scrisului – mi-a spus privind ganditoare intr-un loc numai de ea stiut. Stiu ce sa va intampla, a continuat. Ma voi arunca efectiv in oceanul de ganduri si voi incerca sa navighez pana voi da cu ochii de acea limba de pamant pe care o astept cu nerabdare sa ma imbat cu privelistea si linistea de acolo. Cred ca asta este principalul motiv pentru care vreau sa scriu din nou: sa ma vindec si sa-mi gasesc linistea. O spovedanie nu m-ar ajuta. Sunt atat de multe de povestit incat i-ar trece vremea bietului parinte care ar avea curajul sa se incarce cu cugetul meu. E mai bine asa. Munca mea va fi iertarea pacatelor, nu asa se zice? Simteam ca devine malitioasa si asta imi trezi toti senzorii. Se uita cu ochii mari la mine si spuse : ce pedeapsa mai mare e sa nu poti sa te eliberezi? Sa trebuiasca sa tii in tine, sa duci cu tine, noapte si zi, totul. Acum pare ca a venit momentul in care sa inceapa alt chin: chinul scrisului. Sa scot la lumina ceea ce s-a grefat pe fiecare celula, pe fiecare picatura de sange, pe fiecare gand. Faptele mele si faptele altora, care au trecut prin mine. Mi-au apartinut sau mi-au fost date.Nu va fi usor sa ma daruiesc hartiei. Doi colegi aveau in birou un afis: des murs ont des oreilles. Oare hartia are urechi? Fireste. Totul se aude. Nu am avut teama niciodata de ceea ce se aude. Mi-a fost teama de interpretari. Daca informatia ajunge la tinta neprelucrata, in forma bruta, mai ai o sansa sa te poti apara; daca primeste cate o codita, sau o interpretare noua, se distorsioneaza si greu mai poti reface traseul pentru a o peria din nou si a-i da forma initiala, adica cea reala. Dar tu stii cum e cu informatiile, ce vorbesc eu aici! Surase ironic. Am adunat atatea in mine despre femeia asta incat am sentimentul ca toti stiu ca despre ea voi scrie. Nu mi s-a parut firesc pana acum sa spun ceva in legatura cu ea, dar iata ca a venit momentul sa ma eliberez si in acelasi timp sa o eliberez. Sa-i las loc, sa iasa din mine, sa zburde, sa alerge cu tropot pe campiile verzi. Sa respire. A uitat sa se bucure, sa rada, sa traiasca. A uitat ca exista inca. Nu mai pot sa o vad cu zambet fantomatic, cu ochi tristi, trecandu-si suferintele peste grumazul zilei care vine. Cine ma poate judeca? Cine va avea curajul sa o judece? Cine o va face sa arunce cartea pe foc si sa-si bea in liniste mai departe ceasca cu otrava din care se hraneste, crezand ca e Dumnezeu.

O vad aproape zilnic. Se mai intampla ca din cand in cand sa fiu plecat sau ea dispare pentru o zi, doua, dar si atunci, har Domnului ca exista aceasta minune/stres care se numeste mobil. Ne auzim si stim unul de altul. De fapt, nu asta e important. Stiu pe unde este si ii aud vocea. Inseamna mult. Are un dar special e a intra in tot felul de necazuri. Parca e un magnet. Cred ca are ceva dramatic in amprenta ei astrala. Dar sper ca nu pentru mult timp, desi, dupa toti anii acestia… si Doamne, multi s-au mai adunat. Trec cu viteza, dar cu cata incarcatura si cata durere! O sun si cand ii spun: “ce faci frumusete?”, incepe sa rada, mereu amuzata de tonul meu. Mi-e drag sa-i aud vocea si mai ales rasul. Rade atat de frumos! Din tot sufletul. O simt atunci ca absoarbe ca un burete toata bucuria lumii. E lihnita dupa veselie si mai-mai ca uneori as face-o mica, numai cat sa-mi incapa intr-un pumn sa o ascund sub umar. Sa o pitesc de toate relele care le primeste dar si de cele pe care si le face cu mana ei, cu buna stiinta. Ea rade si spune: “am veleitati de kamikadze!”. Si chiar are dreptate. Cand ne-am intalnit eram asa de emotionat ca voi face cunostinta cu una din femeile care aveau in oras o aura mai speciala. Era cunoscuta ca si acum de multa lume. Am prins mana ei, calda si mica, in palma mea transpirata si am simtit ca vibreaza. Era un zambet toata si ii radeau ochii de culoarea levanticai. N-am mai vazut o asa nuanta! Cand se infurie par metalici si arunca scantei. Dar atunci era calma si emana atata tinerete si buna dispozitie incat greu as fi putut sa-mi dau cu parerea despre varsta. De fapt si acum, daca nu stii cati ani are, greu poti sa o ghicesti. Uneori are doua cute adanci intre sprincene, semn ca este foarte ingandurata, incordata sau suparata. Dar cand ii bubuie cate o trasnaie da capul pe spate si rade ca un copil. Poti sa fii suparat de moarte ca tot reuseste sa-ti smulga un zambet. La randul ei, oricat de suparata ar fi, e imposibil sa nu faca o gluma, chiar daca uneori e cinica si rea. Dar de cele mai multe ori este rea si acida cu ea. Nu se sfieste sa-si arunce in spate poveri si sa se autoculpabilizeze, chiar daca esti tentat sa crezi ca cerseste o negare din partea ta. Asa e ea. Ai zice ca e foarte conservatoare si plina de prejudecati. Gresit. E un spirit descatusat care umbla liber si in vazul tuturor face si spune ceea ce simte. Traieste la lumina lui Dumnezeu.

Am plecat devreme. Asteptandu-l in statie am avut vreme sa ma gandesc la toti oamenii care la acea ora dormeau. De jur imprejurul meu blocurile cu pleoapele acoperite. Doar neonul strazii si luminile de la magazine imi tineau companie. O trupa de caini au trecut semet pe langa mine, traversand strada, atenti la masini.Ce interesant ar fi sa se puna si locuri de trecere pentru caini. E o generatie noua. Au habar de bolozii din metal alunecator pe roti si stiu sa se fereasca sau asteapta cuminti pana cand e “verde”. Aveam treaba astazi si un fior imi trecea din cand in cand pe coloana. Trebuia sa primesc acea “tidula” cum ii spune ea, pentru a-mi incepe poate o noua viata, poate un alt episod din trairea mea, din trecerea mea pe pamant. Nu stiu ce ma facea sa nu am acel sentiment de claritate. Aveam peste cateva ore sa mi dau seama ca intuitia e o mare desteapta. Daca nu doarme te anunta la timp. Am plecat la drum. Masina toarce ca un motan pufos fericit ca are tot ce-i trebuie. Ma uitam la barbatul inca foarte tanar de langa mine. Oboseala ii incercanase ochii. Oare cat a putut sa doarma? Putin. Ne-am intalnit doi pesti intr-un acvariu cu forma aerodinamica. E unul din modelele de care ea este efectiv indragostita. Cine ar fi crezut ca poate sa-ti vorbeasca despre marca Wolksvagen cu atata pasiune! Noi, cei doi nascuti in zodia Pestilor eram in mediul nostru, ne simteam bine, asa ca nestingherita discutia a curs un timp de la sine. Acum stiu ca ea avea dreptate cand imi spunea ca se teme de tacerile lui. Spune multe prin tacere si in acelasi timp suferinta lui daca ar avea curajul sa se desparta de suflet s-ar inalta catre cer intr-un strigat plin de durere. Am vorbit la un moment dat si despre ea. Toate receptaculele, toti senzorii, toata armata din mine era prezenta si-l scana cu atentia vanatorului de mare clasa care asteapta sa-i pice in bataia pustii trofeul cel mare. Si parca cineva acolo sus a tinut cu mine. A inceput sa vorbeasca. Mi-a tresaltat inima de bucurie. De cand te-astept i-am spus in gand. Hai, desfa baierele pungii si scoate tot. Pune aici la neica in palma tot, sa pot face curatenie in casa din tine! Stiu ca l-am urat un timp. Atunci cand o vedeam cum sufera si se prabuseste. Nu puteam sa o inteleg. O femeie care atunci cand simtea ca nu merge ceva, spunea pa si gata; povestea se termina, de cele mai multe ori intr-o relatie amicala, fara galagie. De data asta era altceva. Si este cu adevarat altceva. Ceva se va intampla. Se vor schimba unul pe altul si se vor modela reciproc, in asa fel incat armonia se va aseza intre ei. Nu se poate altfel. Fiind un personaj atipic, e firesc sa fie atipica si relatia dintre ei. In timp ce vorbeste constat uimit ca atipic este si el. Nu ma mai poate mira nimic de acum. Judecatori? Hm. Cu carul! Sa fie sanatosi. Si sa fiu si eu sanatos ca mi-a dat Dumnezeu minte sa vad si sa simt realitatea. Se vor mai infrunta dar dincolo de tot ceea ce numim noi normalitate, cred ca intre ei exista un altfel de normalitate. Subtila si indefinibila. Si e mult mai puternica decat tot ceea ce stiu eu.Simt ca in curand se va asterne linistea si pacea peste ei si apele se vor calma, alegandu-si un drum calm, pentru cat va avea viata timpul numarat pe raboj. Mult sau putin, ei vor invata sa cunoasca fericirea si sa lupte unul pentru altul. Sunt impresionat si nu am cum sa nu recunosc. In urma poate cu cateva luni as fi fost in stare sa-l iau de gat si sa ma razboiesc cu el. Sa-l determin sa dispara din viata ei pentru totdeauna.Ca am fost martor la suferinta ei e una, dar ca eram revoltat pe neputinta ei, pe orbirea ei, pe nefirescul situatiei, era alta.Si asa este: o situatie nefireasca, nefireasca pentru cei ce nu pot intelege… Si cat de multi sunt din pacate… Daca va face face la situatia asta? Da, cu o singura conditie: sa simta iubirea. Par cuvinte de doi lei, dar ascund in fond o mare aventura. Aventura invatarii iubirii. Sa iubeasca, sa daruiasca iubirea si in acelasi timp sa invete sa o primeasca. Nu oricine are acces la astfel de intalnire. Desigur poate fi un esec de proportii, cu urmari dezastruase, sau o victorie a vointei, a fortei de cunoastere, a intuitiei. Acum ma uit in urma si gandesc ca suntem datori existentei.

Imi spune: stii ce am facut? I-am scris. Uite, gaseseti un fisier unde este scrisoarea. Citeste-o. Am citit-o cu teama celui care cu maini nepricepute rasfoieste un ierbar. Mi-ar fi fost necaz sa strivesc vreo planta pusa cu atata grija intre foi ingalbenite. Dar tentatia de a citi era mai mare decat teama. Accesez fisierul si cand termin realizez ca nu sunt in stare sa rostesc nici un cuvant. Cum as putea?! O privesc. Sta cu spatele la mine. Prin geamul de la bucatarie vad cum curge zapada din cer. Nedefinita si infinita. Parca e un golan. Cu mainile afundate in buzunarele pantalonilor de trening, care falfie acum pe ea, cu umerii usor aplecati, tunsa de toti banii, o simt inclestata si adancita in ganduri si imagini numai de ea stiute. Barbatul sa fie pentru ea o problema majora care sa-i fi dat peste cap viata, sau efectiv intrase intr-o perioada in care poate tacerea era un alt mod de vindecare? Mauna inseamna tacere in indiana. Nu stiu cat si-a insusit filozofia yoghina, dar stiu ca o are pe a ei, puternica si aproape fara fisuri. Cand va tasni din strafundurile sufletului precum lava unui vulcan, nu stiu cum va rezista calculatorul la viteza cu care va scrie. Se apropie. Se apropie momentul. Ii simt dogoarea si calmul ei aparent spune multe. S-o ajute Dumnezeu, atat mai pot spune in mintea mea. Ii spun ca trebuie sa plec. Zambeste si spune: pai ca intotdeauna am sta de vorba pana ne-am plictisit! Era ironica: nu vorbisem de loc. Poate avea ceva sa-mi spuna? Am cercetat in ochii care erau intunecati. Iar ascundeau tristete. Oare unde mai incapeau atatea evenimente petrecute aproape zilnic, de luni de zile? Ce se intamplase oare cu existenta ei? De cand ramasese singura realizase multe dar si cata oboseala, suparare si amaraciune… Am inchis usa lasand in urma-mi o femeie puternica pentru care a invata smerenia si umilinta in fata lui Dumnezeu conta mai mult decat absolut orice. Chiar si iubirea fata de un barbat o privea ca pe o lectie. Si ea incepuse sa o invete. Stiam ca nu se va mai poticni si nu se va mai lasa acoperita de indoieli. Era cu siguranta pe Cale. Dincolo de tristete zarisem stralucirea sufletului incarcat cu bucuria infinita a Marii Iubiri.

Gandul de vineri

Draga om frumos acesta este gandul meu care pleaca acum catre tine: fa-ti curat in ganduri si in suflet, primeneste-ti casa si arde tamaie, plante frumos mirositoare, betisoare parfumate, esente; dar fa-o cu tragere de inima, cu bucurie si veselie; energiile gregare vor parasi locul in care stai si vei simti ca toate simtirile negative, starile proaste, temerile, indoielile si suspiciunea vor pleca de la tine; incepe o noua viata pentru tine; ganduri bune, inima buna!406819_373179816101525_531865727_n

E timpul!

Azi ma gandesc la incercarea romanilor de a se trezi si de a face o schimbare la modul real in tara lor, in viata lor; in toate campaniile prezidentiale de pana acum am auzit cuvantul “schimbare” de sute de ori; ba chiar a fost si un slogan; toate partidele politice si toti independentii s-au aliniat la cuvantul “schimbare” si unii chiar au reusit sa o aduca; dar nu in bine ci in mai rau; cand spui “schimbare” te duce gandul la o modificare neaparat in bine, dar uite ca lucrurile mai stau10710542_408951039269512_370666807955726578_n si altfel; ce vrea acum romanul sa faca oare? se va mai lasa el pacalit de diversiunile ocultate din cancelarii straine sau va pune ferm piciorul in pragul casei sale si va face ceea ce face orice gospodar cand ii este amenintata batatura si acareturile, neamul , nevasta si copiii? adica va pune mana pe par si va da in dreapta si in stanga cu sete, pana se vor satura nalucile de intrat acolo unde nu le este locul? ’89-2015…ani multi incarcati de evenimente politice si sociale; s-au auzit voci in acest rastimp care spuneau: sa treaca generatia ceausista si va bine in tara; ghinion: generatia ceausista cea reala – care de fapt nu e alta decat cea a mafiotilor de azi care provin din familiile instarite ce au lucrat la varf in sistemul politic comunist – sunt cei care azi fac legea in tara romaneasca; clasa de mijloc, clasa intelectualitatii a fost in mod voit distrusa, disipata, in asa fel incat sa nu exista patura sociala care da putere intr-o tara democratica; aceea care creeaza echilibrul; deci singura sansa pentru o reala schimbare sta in puterea clasei de mijloc, restructurata si puternic adunata in adevaratul consens; ea este aducatoarea de energii benefice si de relansare a unei Romanii noi, sanatoase in care respectul pentru intreaga istorie – cu bune si rele – este evidenta, si invatatura stramoseasca nu mai este tinuta sub obroc; e timpul pentru lumina!